De-ale balivernetului

geneza

Bietul Iuga!  După ce s-a dat cocoș de munte, a sfârșit clapon de curte. După ce a spus că strada nu e locul lui, a devenit șef de baricadă. Faza îmi amintește de o scenă din piesa lui Caragiale, „O scrisoare pierdută”, unde Catavencu a fost pedepsit de Zita pentru gândul lui cel rău:

„După alegere o să fie manifestație publică… Dumneata ai s-o conduci…/  O conduc…/ Dumneata ai să prezidezi banchetul popular din grădina primăriei…/ Prezidez… / O să chefuiești cu poporul…/ Chefuiesc…”

Cum la noi nu se servesc băuturi alcoolice,  Iuga a chefuit cu apă de ploaie. Se spune că la Arad el a vorbit cel mai bine. Nimeni nu spune că președintele nostru n-are cap. Lui altceva îi lipsește.

Al doilea răzgândac celebru e Samy Tutac. După ce l-a bălăcărit pe președintele Iohannis, într-o scrisoare deschisă, a mai dres busuiocul  pe facebook. Pe 27 ianuarie, a recunoscut că „poate am fost prea tranșant…”, dar că va continua să se roage pentru președinte,  că nu regretă alegerea făcută atunci când l-a votat, că îl va respecta așa cum i-a respectat și pe ceilalți președinți ai României democratice. Evident, toate rupte din scripturi!

Faptul că vicepreședintele baptist cu pastorala nu face nicio discriminare între pro-occidentalul Iohannis și pro-rusul Iliescu nu e de la scriptură, ci de la altceva. Ca să-și mai înece amarul, Samy afirmă cu tărie că în Norvegia e un regim național-socialist, iar balivernetul e gestapoul lor.

Ben-Oni Ardelean a pus gramatica în  cui:

„…de la președintele țării,  la premier, care am aflat că a avut…”

Despre cine, despre ce, de la cine, de la ce… niciodată „care am…”, bre benone!

Faza zilei aparține,  cum era de așteptat,  Ionescopatului. El vinde afișe de lipit magnetic pe mașinile… din toată lumea! Evident, conform scripturii, toate vor trece prin mâna unui pastor. În aghezmatarul din fața mănăstirii Neamț, transformat în magazin, poți cumpăra băuturi atestate de Mitropolie, vin mânăstiresc și sfânta țuică de cazan. Citiți mai jos întregul anunț al lui Ionescu:

„Am vorbit cu Pastorul Alin Bob pentru demararea acțiunii. Poate comanda și compania să trimită afișele magnetice la adresa dumneavoastră. Minim 4 afișe pe comandă! Costul este de $15 pe afiș, iar cel poștal de $25 (ideea este să se comande cât mai multe) Puteți cere fratelui Alin imaginea de pe afiș în high resolution să o comandați la un shop în zona dumneavoastră! Pastor Alin Bob Alin13013@yahoo.com”.

Acum să vezi cum curg comenzile la Bob! Iugacii, tuțacii, benonii, mamelucii, teutonii, bretonii și bretoanele, rromii și rromanele vor face coadă la tipografia noului Gutenberg, de unde vor ieși,  ca și din frizeria lui dom Nae Girimea din „De-ale carnavalului”,  tunși, rași și frezați de bani.

(În fotografie: banner cu numele unui cunoscut supermarket din Târgu Neamț. Conform scripturii, e primul din oraș… Urmează pensiunea Eden și Vila Maria.) 

Anunțuri

Țânțari armăsari

Doi dintre șefii (mi)renilor penticostali din Norvegia au dat un comunicat de presă în care au spus că pe ei îi lasă guvernul să facă ce vor, dacă respectă legea. Legea e pentru toți și nu există discriminare de ordin confesional.

La norvegieni, dacă te umflă protecția copilului, nu e din cauza unei opțiuni religioase, ci a pălmuței ritualice.

Evident că blasfemia nu a rămas nesancționată de El Lider Maximo: Ionescu a făcut implozie.

El a cerut epurarea penticostalilor norvegieni din internațională:

Therefore, I challenge now and I will ask all the international Pentecostal and Evangelical organizations to immediately exclude Norway’s Pentecostal organizations, pastors and representatives from their ranks!

Sunt liderii penticostali norvegieni mercenarii statului, așa cum afirma Papa Ionescu din Chicago? Există teroare religioasă? .

Asta îmi amintește ce-am pățit în vară,  la Sinaia.

Am plecat în târg, la cumpărături. Am luat toate magazinele la rând și n-am găsit ce căutam.

Aproape de miezul nopții, am intrat în ultima prăvălie luminată de la capătul orașului. Aveau de toate: de la pește proaspăt decongelat, la tromboane din plastic galben-verzui.

M-am uitat precaut în toate ungherele, până când am simțit că vânzătoarea e pe cale să apese pe butonul de panică.

Atunci am abordat frontal subiectul:

-Aveți pastile de țânțari?

-Nu! Dar la ce vă trebuie?

-Să omor țânțarii!

-Aveți țânțari? Unde locuiți? m-a întrebat ea, suspicioasă.

I-am explicat că vin din Nordul Moldovei, că stau pe o stradă care urcă, în timp ce toate vilele coboară. De pe geam văd funia cu izmenele gazdei, puse la uscat, în timp ce mă sufoc la doi metri sub pământ, mai rău ca la Pompei.

Mi-a spus că primăria din Sinaia i-a abandonat pe toți localnicii, că în România mori cu zile, că în Sinaia nu se găsește nimic și că trăiesc demult sub pragul sărăciei.

-N-avem nici măcar țânțari, de-aia n-avem nici pastile!, mi-a spus femeia, disperată, aproape plângând.

Angajăm turnători, manipulatori şi colegi de bine

Am scris pe facebook că scrisoarea Biancăi Lucaciu ar trebui citită de toţi prietenii şi cunoştinţele mele, indiferent de vârstă. Bianca Lucaciu a terminat liceul cu media generală 10 şi a luat BAC-ul cu aceeaşi notă.  Restul era un coşmar. „Am scris toate aceste lucruri pentru că simt că înnebunesc”, a scris Bianca Lucaciu în spovedania publicată pe ActivesNews”.

Societatea românească nu recunoaşte elitele. Nu respectă profesiile. Nu  păstrează distanţele. Toate relele ţin de trecut, de anii în care puterea populară a corupt totul. Societatea comunistă era împărţită în trei clase: activiştii, securiştii şi  restul. Turma. Cea de astăzi poartă stigmatul celei de ieri. N-au trecut, încă, cei patruzeci de ani de behăit umanism prin pustie.

Poporul evreu a avut un legământ cu Dumnezeu. Lor li s-a promis o ţară şi, după patruzeci de ani de suferinţă, credinţă şi necredinţă, li s-a dat Canaanul. Noi am făcut  pact cu diavolul şi, după douăzeci şi cinci de ani de tăcere,  trăim fericiţi în infern.

Unii o duc bine, alţii o duc rău. Mana, hrană dumnezeiască egalitară care le venea evreilor din cer, nouă ne lipseşte. Evadăm dintr-un infern şi fugim în altul, mai bine plătit.  Dăm zilnic bănuţul, mituind cezarul. Religia secretului de serviciu a transformat statul român post-comunist într-o societate ocultă la nivel naţional.

În urmă cu două zile, un individ, medic ca şi mine, m-a înjurat de mamă la raportul de gardă, pentru că m-am opus numirii sale în comisia de etică a spitalului în care lucrez.  Vino, bă, cu crucea la raport şi la comisie!  Văd că asta vrei…,  mi-a mai spus individul, după ce m-a ameninţat că mă calcă în picioare,  deşi, tehnic vorbind, lucrurile ar fi stat exact invers.

Un  prieten îmi spunea, mai în glumă, mai în serios:  au încercat serviciile să plaseze un om şi la voi. Mă întreb: să fie numai unul?

Noaptea de sânziene, o belea cu cântec

Totul a pornit de la muncitorii care lucrează în secția mea. Pun termopane, dau cu vopsea și văruiesc pereții.

Mâine și-au luat liber. Când l-am întrebat pe meșter ce i-a apucat, s-a uitat urât la mine: ”Cum? Nu știți? E sărbătoare! Sunt sânzienele. E cu cruce roșie în calendar.”

Iar dacă e cu cruce roșie în calendar, ortodoxul nu pune botul la muncă. Sunt convins că trebuie să fie și vreun sfânt la mijloc, dar poporul s-a cam săturat de sfinți și a trecut la obiceiuri străvechi, precreștine. Păgâne, cu alte cuvinte.

Încurajate sau nu de biserică, ereziile astea au prins rădăcini adânci în mentalul colectiv.

Marele mason Mihail Sadoveanu, genial, arghirofil și colaboraționist, a scris un roman celebru cu numele ”Nopțile de sânziene”. Cel puțin trei romane de-ale lui abundă în simboluri masone, dar nu intru acum în amănunte.

Nici Mircea Eliade nu a rămas mai prejos. Și el a scris un roman intitulat ”Noaptea de sânziene”.

În noaptea de sânziene, pe 24 iunie 1927, a fost înființată Legiunea Arhanghelului Mihail.

Mircea Eliade a avut implicații serioase în mișcarea legionară și asta l-a urmărit toată viața. ”Jurnalul portughez”, care a fost publicat la Humanitas, ni-l arată pe Eliade altfel decât îl știam până atunci.

Ioan Petru Culianu a fost ajutat să ajungă în America de Mircea Eliade. Relația dintre ei a fost foarte complexă. E descrisă, oarecum, în cartea dedicată lor de Matei Călinescu.

Acolo, Matei Călinescu scrie despre suspiciunea pe care a avut-o Culianu referitor la romanul lui Eliade, ”Noaptea de sânziene”. El a considerat că marele nostru istoric al religiilor a ales acest titlu ca să aducă, astfel, un omagiu postum mișcării legionare cu care a simpatizat în tinerețe.

Matei Călinescu, spre cinstea sa, analizând romanul, nu a fost de aceeași părere, deoarece nimic din cartea respectivă nu ne duce cu gândul la defuncta legiune.

Monica Lovinescu a fost revoltată de atitudinea lui Culianu față de Eliade, mai ales că Eliade era mort la acea dată și nu se mai putea apăra.

Nici pe Matei Călinescu nu l-a iertat Monica pentru aluzia la discuția cu Culianu, acuzându-i, pe amândoi, de ingratitudine, pentru că și pe Călinescu îl ajutase Eliade să ajungă într-o universitate americană. Toată povestea e scrisă în Jurnalul Inedit al Monicăi Lovinescu, publicat recent, tot la Humanitas.

Cu alte cuvinte, noaptea de sânziene e cu belea.

Ortodocșii bagă cruce roșie, legionarii au pus-o pe cea neagră, poporul a luat-o cu amorul, masonii cu simbolurile, istoricii cu amintirile, criticii pe arătură, iar muncitorii nu mai dau cu var.

S-a dat dezlegare la șerpii de câmp

Citeam zilele trecute în Deuteronom cateva reguli date de Dumnezeu poporului ales, legate de ce poate mânca și ce nu.

Trecem peste porc. Oricum, regulile se pare că nu mai privesc pe creștini,  deși  nu-mi amintesc să fi dat Domnul dezlegare la carnea respectivă,  așa cum fac popii cu peștele in post.

Deuteronomul spune, de asemeni,  că omul nu trebuie să mănânce carne de cioară, de cocostarc și de barză.  Asta in cazul in care i-ar fi venit vreunuia în minte să se infrupte din așa ceva.

Din cauza căldurii excesive, într-o localitate din vestul țării au apărut șerpii in case, curți și pe ulița satului. Cum nici sarpele nu e de mâncare,  lumea are tot dreptul să se îngrijoreze. Șerpii nu sunt veninoși,  sunt de câmp,  iar unii din ei ating un metru in lungime și sunt destul de dolofani.

În Geneza, după pățania din Eden, Dumnezeu a blestemat șarpele: să se târască pe pântece,  să mănânce țărână și să fie vrăjmășie între el și femeie.

O duduie reporter de la televiziune a sfătuit sătenii să fie prietenoși cu șerpii,  pentru că ei se hranesc cu guzgani și cu broaște.  Nimic mai util decât un șarpe pe lângă casa omului și cu cat sunt mai mulți,  cu atât mai bine.

Cu alte cuvinte, televiziunea noastră devenită dumnezeu a dat dezlegare la șerpi.

Într-o nuvelă scrisă recent de Murakami, șerpii au apărut în jurul unui bar. Fenomenul a rămas un mister. Barmanul a închis barul și a plecat in lumea largă.  A fost pedeapsa pentru egoismul lui, pentru că a iertat, dar a uitat. Pentru că si-a ascuns suferința.  Pentru că și-a inchis inima.  Pentru că n-a plâns când a fost părăsit.

Nu știu dacă explicația  e valabilă și pentru satul românesc.

Învățături pascale (3) Comunismul ca un diavol

”Boala mea este în esență o boală diabolică, totdeauna așa o simt. Pentru că de fapt ea nu există, de fapt toate organele sunt în ordine.”

Și Aleksander Wat, cel care a afirmat cele de mai sus, pomenește despre o filozofie e durerii, a durerii sau a disperării.

”Dar, o, Doamne, aceasta nu este o invenție a timpurilor noastre.”

Lovit, în tinerețe, de această molimă numită comunism, a rămas marcat de ea (de el), ca de un blestem, deși s-a lepădat și a pătimit.

La sfârșitul vieții, îi mărturisește lui Czeslaw Milosz:

”Toată apropierea mea de ideea comunismului, întreaga mea familiaritate cu această idee este de fapt o legătură demonică ale cărei roade se resimt abia astăzi, în forma bolii de care sufăr. (O durere cumplită de cap și o depresie de care nu putea scăpa, indiferent de tratament. N.m.). Eu îmi resimt boala într-un mod extrem de demonic.”

La Vorona am întâlnit un călugăr care le povestea oamenilor despre patriarhul Teoctist.

Acolo, zicea el, și arăta cu degetul spre un punct nevăzut, din spatele bisericii, se găsește chilia în care a trăit sfinția sa.

Chilia era, de fapt, o ditamai casă cu cerdac, vopsită și lustruită ca un kitsch de la artizanat.

Ceea ce nu spunea călugărul era că în timpul lui Toader Arăpașu, alias patriarhul Teoctist, s-au dărâmat cele mai multe biserici ortodoxe din România. Altele au fost mutate, la cererea puterii comuniste de atunci.

Pe 17 decembrie 1989, Teoctist Arăpașu  îi trimitea o scrisoare dictatorului Nicolae Ceaușescu. Se pare că a fost de susținere. După 23 decembrie, Teoctist a fugit la mănăstirea ”Sfânta Treime” de la Sinaia, unde a stat ascuns 112 zile. De frică.

Teoctist a fost un om sfânt, continuă călugărul. Biblia ne învață să nu-l judecăm pe aproapele. Masonii, spunea el, l-au omorât pe Teoctist, cu o injecție, la vârsta de 92 de ani. Putea să mai trăiască mulți înainte, a afirmat el cu convingere.

Oamenii se îmbulzeau să afle istoria și să asiste, cu sau fără voie, la înfiriparea legendei.  

Din umbră, prin cotloane, diavolul comunismului își freca mâinile, satisfăcut, dar nimeni nu avea ochi să-l vadă.

Pentru că ce să caute diavolul la mănăstire, oameni buni?  

CALUGAR

Învățături pascale (2) Mănăstirea noastră cea de toate zilele

Veniți la sfântul Onufrie! Așa suna invitația pe care o făcea un călugăr durduliu, miop, cu ochelari cu rame groase, negre, de baga sau din altceva, unui grup de creștini veniți la schit.  

Onufrie nu se mai afla de multișor printre cei vii. Nevoise într-o gaură făcută în stâncă, la trei kilometri de schitul Vorona. Acum, tot ce mai rămăsese din el zăcea într-o raclă din sticlă, pusă în pronaos. Din cutie, se zărea o tigva maronie, ce părea făcută din carton presat.

Călugării nevoiau în clădiri noi, cu lac în curte, sere, stupi și gard din lemn de mii de metri.

De la mănăstirea de maici de la Vorona, aflată cu patru kilometri mai jos, un călugăr, care părea desprins din filmul lui Tarkovski, făcea reclamă lui Onufrie, bisericii inexistente din lemn și altor lucruri demodate.

Cu mătreața cernută pe umeri, cu barba hirsută și ochii vicleni, omul părea scăpat de undeva. Mirenii căscau gura la bancurile lui. Avea din belșug o vorbă pentru fiecare. Mie mi-a spus-o pe aia cu pușcăriașii care cântau, pe vremea răposatului, noi suntem mândria țării.

Era a doua zi de Paște și distracția sfântă în toi. Pământul era îngrijit, trei biserici stăteau cuminți una lângă alta, deschise pe rând, poporul era credincios și copacii în floare.

Alături, un lac plin de broaște, stupi, livadă, un izvor cu troiță și gardul din lemn, forfotă și corul măicuțelor cântând cu spor Hristos a înviat din morți, cu moartea pre moarte călcând,  în timp ce altele, mai vioaie, erau la un pas să calce oamenii pe alee, cu mașina, ca în filmele de demult, cu Louis de Funes. 1 2 3 4