Gabi Bogdan îmi scrie în limbi

Greșeala mea la numărătoarea fiicelor lui Cristian Ionescu nu a trecut neobservată de Gabi Bogdan, prieten de arme al lui Ionescu Botezatorul din Chicago.

După episodul trist în care dnul Gabi s- a luptat cu zmeul gramaticii din zi și până în noapte, simțindu-se biruit de spurcata arătare,  a luat-o cu vorbirea în limbi. A ales engleza. Acolo nu există conjugarea verbului auxiliar a avea, atât de încurcată ca la română,  limba sa maternă.  Acolo „ați” nu-i dă cu rest, „a-ți”, în ciuda sfaturilor mele disperate că nu primesc mărunțiș de la el.

Așa că nenea Gabi a ales engleza:

So, someone has 9 children, therefore he didn’t read Shakespeare..
My friend, you are a pathetic human being….and I am saying that with compassion.

Acum, nu stiu cât de patetic pot fi, dar, dacă tot vorbim de lucruri sfinte, te intreb și eu, nene Gabi: s-a dat dezlegare la Shakespeare, la voi, în postul Crăciunului?,  pentru că una e să colinzi cu lerul, și alta cu Lear-ul. Nu de alta, dar poate mă colinzi pe englezește și unul vorbește,  altul traduce. Cum e biblic  la vorbirea-n limbi.

În afară de mine,  patetic este și un nerv cranian și două simfonii ce poartă acest nume, una de Beethoven, cealaltă de Ceaikovski. Sper să aibă destulă compasiune și pentru ele Bogdan al nostru, pentru că plâng,  sărmanele, de câteva veacuri. Eu mai am rabdare.

 

Noaptea de sânziene, o belea cu cântec

Totul a pornit de la muncitorii care lucrează în secția mea. Pun termopane, dau cu vopsea și văruiesc pereții.

Mâine și-au luat liber. Când l-am întrebat pe meșter ce i-a apucat, s-a uitat urât la mine: ”Cum? Nu știți? E sărbătoare! Sunt sânzienele. E cu cruce roșie în calendar.”

Iar dacă e cu cruce roșie în calendar, ortodoxul nu pune botul la muncă. Sunt convins că trebuie să fie și vreun sfânt la mijloc, dar poporul s-a cam săturat de sfinți și a trecut la obiceiuri străvechi, precreștine. Păgâne, cu alte cuvinte.

Încurajate sau nu de biserică, ereziile astea au prins rădăcini adânci în mentalul colectiv.

Marele mason Mihail Sadoveanu, genial, arghirofil și colaboraționist, a scris un roman celebru cu numele ”Nopțile de sânziene”. Cel puțin trei romane de-ale lui abundă în simboluri masone, dar nu intru acum în amănunte.

Nici Mircea Eliade nu a rămas mai prejos. Și el a scris un roman intitulat ”Noaptea de sânziene”.

În noaptea de sânziene, pe 24 iunie 1927, a fost înființată Legiunea Arhanghelului Mihail.

Mircea Eliade a avut implicații serioase în mișcarea legionară și asta l-a urmărit toată viața. ”Jurnalul portughez”, care a fost publicat la Humanitas, ni-l arată pe Eliade altfel decât îl știam până atunci.

Ioan Petru Culianu a fost ajutat să ajungă în America de Mircea Eliade. Relația dintre ei a fost foarte complexă. E descrisă, oarecum, în cartea dedicată lor de Matei Călinescu.

Acolo, Matei Călinescu scrie despre suspiciunea pe care a avut-o Culianu referitor la romanul lui Eliade, ”Noaptea de sânziene”. El a considerat că marele nostru istoric al religiilor a ales acest titlu ca să aducă, astfel, un omagiu postum mișcării legionare cu care a simpatizat în tinerețe.

Matei Călinescu, spre cinstea sa, analizând romanul, nu a fost de aceeași părere, deoarece nimic din cartea respectivă nu ne duce cu gândul la defuncta legiune.

Monica Lovinescu a fost revoltată de atitudinea lui Culianu față de Eliade, mai ales că Eliade era mort la acea dată și nu se mai putea apăra.

Nici pe Matei Călinescu nu l-a iertat Monica pentru aluzia la discuția cu Culianu, acuzându-i, pe amândoi, de ingratitudine, pentru că și pe Călinescu îl ajutase Eliade să ajungă într-o universitate americană. Toată povestea e scrisă în Jurnalul Inedit al Monicăi Lovinescu, publicat recent, tot la Humanitas.

Cu alte cuvinte, noaptea de sânziene e cu belea.

Ortodocșii bagă cruce roșie, legionarii au pus-o pe cea neagră, poporul a luat-o cu amorul, masonii cu simbolurile, istoricii cu amintirile, criticii pe arătură, iar muncitorii nu mai dau cu var.

Stomacelul si molanul

Credinciosii, practicanti sau nu, au avut de Bunavestire dezlegare la peste. S-au vindut toti chiticii, toti crapii chinezesti, toate congelaturile si rascongelaturile, numai sa miroasa a peste in curtea  crestinului sau pe scara blocului.

Cuconite simandicoase,  cu colecistul dat la-ntors, se vaitau a doua zi ca tot raul le-a venit de la mujdeiul de usturoi prin care au tavalit pestele. Era incriminata pina si mamaliguta, care parca li s-a lipit de „stomacel” (cucoanele nu au niciodata stomac, este vulgar sa ai organul mare, indiferent unde-ar fi plasat acesta).

Barbatii, la rindul lor, care trec prin acelasi ritual digestiv, nu se pling de peste si de usturoi, ci de paharul de molan, care le-a cazut greu, din cauza virozei si a primaverii capricioase.

In lipsa unor simboluri in care sa creada cu adevarat, crestinii nostri, practicanti sau nu, simt nevoia,de fiecare data cind se apropie cite o sarbatoare mai mare, sa socializeze, sa se simta uniti, ca intr-un fel de cantina a saraciei spirituale.

Daca frigi pestele a doua zi dupa Bunavestire, cei din jur spun despre tine ca esti sau evreu sau faci parte dintr-o secta periculoasa (in general greu de definit, stiti voi, secta aia…).

Dupa ani de comunism, dupa invazia de credinte extrem-orientale si obiceiuri americane de prost gust, importate democratic si deavalma de peste ocean, credinta a luat forma religiozitatii.

„Este mult mai probabil ca revenirea la religiozitate sa se petreaca intr-o forma mai benigna si descentralizata, in care credinta religioasa nu este atit expresia dogmei, cit a normelor existente in comunitate si a dorintei de ordine. „, scria Francis Fukuyama in cartea sa „Marea ruptura”, aparuta cu mai bine de zece ani in urma la Humanitas.

Si tot el scria, mai departe, ca „oamenii nu se vor intoarce la traditia religioasa neaparat pentru ca accepta adevarul revelatiei, ci findca absenta comunitatii si caracterul efemer al legaturilor sociale din lumea laica ii fac sa tinjeasca dupa ritualuri si traditie culturala”.

Oamenii de pe la noi si de pretutindeni nu se mai gindesc daca rugaciunea cutare, transmisa intr-o forma fixa, sau obiceiul mincatului de peste, in cazul nostru, vin de la Dumnezeu, mingiindu-se cu iluzia unirii prin ritual.

Spre deosebire de ceea ce se intimpla in Grecia antica, la care toata lumea buna face referire cind vine vorba de credinta, traditie si crestinism, unde libertatea de gindire s-a manifestat prin asimilarea constienta a valorilor sau, cum scria E. R. Dodds in lucrarea sa fundamentala pentru cunoasterea acelei perioade, „Dialectica spiritulii grec”, (aparuta la noi, in urma cu treizeci de ani, la editura Meridiane si prefatata de marele nostru Petru Cretia):

„Individul a inceput sa foloseasca traditia in mod constient, in loc sa fie folosit de ea.”

Nu stiu daca molanul, usturoiul si pestele prajit degaja mirosul potrivit jerfei pe care o asteapta Dumnezeu de la noi, dar, la vreme de criza, ar putea sa fie si El mai intelegator cind vine voba de stomacelul cucoanelor si sa le mai schimbe popilor meniul.

 

1. Francis Fukuyama, Marea ruptura, ed. Humanitas, 2011, pag. 318-319.

2. E. R. Dodds, Teama de libertate, in Dialectica spiritului grec, ed. Meridiane, Bucuresti, 1983, pag. 266.

 

 

Erezii dulci cu Dan C. Mihăilescu

 

Cel mai mare păcat pe care-l poate face un om înaintea lui Dumnezeu este să-şi piardă nădejdea- asta era, în mare, ideea pe care a ţinut să o comunice Dan C. Mihăilescu studenţilor de la facultatea de drept din Bucureşti, într-o conferinţă pe care a ţinut-o acolo, la începutul anului.

Tot el îi sfătuia pe tineri să se cunoască pe sine, să ştie ce vor de la viaţă şi să acţioneze în consecinţă.

Să se simtă confortabil în ei înşişi, să facă ordine şi curat în interior, să văruiască, metaforic vorbind, cămările sufletului, pentru ca să se bucure de fiecare clipă pe care o mai au de petrecut pe acest pămînt.

Să se ferească să cadă în depresie, în deznădejde.

Recunoştea că suferă de panteism, preferînd să ocolească bisericile şi, implicit, icoanele, deşi se consideră un ortodox, recunoscînd prezenţa lui Dumnezeu în cîntecul mierlelor, în ţîrîitul cosaşilor sau în foşnetul unduitor al ierbii.

Se întreba dacă e bine sau nu să duci copilul cu forţa, duminică, la liturghie. Nu a găsit răspuns, dar recunoştea că tinerii care au trecut, de mici, prin asta aveau altă ţinută, mai dreaptă, mai armonioasă, pe stradă şi în societate.

Evalua riscul căderii în ritual, în fundamentalism, în religii orientale sau în secte, dacă luai prea în serios problema cu religia.

Una peste alta, Dan C. Mihăilescu se considera creştin şi nu oricum, ci chiar vizionar.

A afirmat că ecumenismul este singura speranţă de salvare în faţa agresiunii fundamentalismului islamic şi că în douăzeci- treizeci de ani de-acum încolo şansele ca lumea creştină să se unească sunt mari.

În general, cam asta a fost latura spirituală a expunerii, amestecată într-o suită de anecdote amuzante, amintiri de boemă culturală, istoria literaturii şi memorialistică.

Scriitorul nu s-a schimbat după excursia de la Muntele Athos, monologul său panteist fiind asemănător cu cel din cartea pe care a scris-o după acea călătorie.

Sectantul din mine se întreabă cum e posibil să nu-ţi pierzi nădejdea dacă nu-L ai în suflet pe Hristos. (Coloseni 1:27 – “…Hristos în voi, nădejdea slavei…”). Cu alte cuvinte, oare în ce nădejde nădăjduia scriitorul?

Iar o casă curată şi un suflet proaspăt vopsit este un imbold nu pentru un drac, ci pentru o legiune de draci, care te vor locui şi te vor distruge.

De panteism m-am lovit, în adolescenţă, cînd citeam poeziile lui Blaga şi ale lui Rainer Maria Rilke şi nu înţelegeam de ce vorbele mamei nu se prea potriveau cu ale lor.

Mama a avut delicateţea să nu-mi alunge bucuria versurilor minunate, dar m-a vindecat, cu Biblia pe masă, de erezia panteismului.

Mă întreb: pe studenţii de la drept cine-o să-i vindece?

 

Joi

TĂTUCUL DE FIER ŞI BABA DE PLASTIC

-Pamflet împotriva căsătoriilor homosexuale-

Carpathia, trezeşte-te! Şi cînd o veni cetăţeanul britanic Charles prin zonă, cu suita lui de babalîci nostalgici după mirosul de balegă proaspătă de vacă, întreabă-l ce părere are de gestul mămucă-si, Elisabeta, care a “dat undă verde” (expresia vine din presă, eu i-aş fi spus undă roz) căsătoriilor homosexuale. Citește în continuare „Joi”

Prea prost să înţeleg. Anatomia blestemului

După postarea „Credinţa ca desfrîu. Mineriada sfintelor moaşte”, am primit confirmarea unui gînd mai vechi de-al meu, acela că ne aflăm pe marginea unei prăpastii pe care am să vă las pe voi să o definiţi şi să-i daţi nume.

Nu pe blogul meu, pentru că românii au gătit de mult curajul, ci în familiile voastre, în bisericile voastre, între prietenii voştri, atunci cînd credeţi că totul e armonie, dragoste şi credinţă. Pe şoptite, să nu vă audă nici pereţii.

Cînd vorbiţi cu nesocotinţă despre evrei, amintiţi-vă şi de legionari.

Cînd vorbiţi de ortodoxie, nu uitaţi de mănuşa de fier a naţionalismului care o poartă.

Şi cînd scrieţi fleacuri pe bloguri, cînd rumegaţi palavre, bancuri proaste şi idei meschine, amintiti-vă ce veţi citi mai jos.

Înmulţiţi cetăţeanul acesta cu o sută de mii, cu un milion, poate cu zece milioane- pentru că la nevoie, masa îşi schimbă brusc umoarea şi culoarea- şi veţi afla răspuns la întrebarea: cu România asta ce va fi?

„Prea prost ca sa intelegi. Prost esti dar in pamant te vei intoarce. Trupul tau pacatos viermii pamantului il vor manca, iar sufletul tau , amin amin iti zic, ca va fi mancat de viermii iadului in vecii vecilor. Ignoranta, incultura teologica si prostie…. trei atuuri perfecte unui om, pentru a fi robit de arhiconi. Mi-e jena ca te numesti roman, traiesti in aceeasi tara si pe acest roman, si mai rau, ca faci parte din aceasta natie CARE S-A NASCUT O.R.T.O.D.O.X.A!”

Panaite Gabriel Georgian

Credinţa ca desfrîu. Mineriada sfintelor moaşte

Masa mă sperie, mă dezgustă şi mă goleşte de orice conţinut.

Am participat în 1991 la o manifestaţie pro monarhică. Am trecut prin centrul Bucureştiului, scandînd ca un idiot tot felul de lozinci, împotriva FSN-ului de atunci, a lui Iliescu, a minerilor…, toate fiind cumva rimate şi ritmate de nuclee de agitatori. Ţin minte că mi-au dat şi un steguleţ de hîrtie. Am plecat din Piaţa Universităţii şi m-am rupt de mulţime în dreptul cinematografului Patria. A fost singura experienţă a terapiei de grup.

România de azi, în plină criză economică şi morală, îşi expune sfinţii cu o neruşinare greu de înţeles, de-a dreptul obscenă: o mineriadă a sfintelor moaşte.  Citește în continuare „Credinţa ca desfrîu. Mineriada sfintelor moaşte”