Neghiobii convulsivi

Trei milioane de români au spus că vor familia clasică, formată din cuplul bărbat și femeie. Iohannis a răspuns ca pe vremea campaniei electorale, când a fost întrebat de ce are cinci case și alți profesori de liceu doar un apartament amărât, de bloc. Ghinionul lor, a zis el, și a fost ales, ca printr-o minune, în fruntea țării. Dar, o minune nu este întotdeauna minunată, chiar dacă vine din partea lui Dumnezeu. Nici lăcustele, nici Nilul de sânge nu au fost chestii plăcute pentru egipteni. Iohannis este o calamitate pentru țară, ca și broaștele peste Egipt. Poate așa să înțeleagă poporul că ar trebui să revenim la monarhie. Viorel Iuga, liderul baptiștilor români, și-a ieșit din amvon și a trecut de la imprecația profetică, la atacul sub centură, de la Ieremia la Pena Corcodușa. Otniel Bunaciu, fostul bursier la Oxford de pe vremea lui Ceaușescu, n-a uitat că mâna stăpânului nu se mușcă, ci se scuipă cu discreție. Sfada se va uita în curând.  Cioran, în ”Sfârtecare”: ”E putred, da, e cangrenos, și așa suntem cu toții. Ne îndreptăm în masă către o confuzie fără seamăn, ne vom ridica unii împotriva altora aidoma unor neghiobi convulsivi, unor fantoșe bântuite de halucinații, fiindcă odată ce totul va fi devenit imposibil și irespirabil pentru toți, nimeni nu va mai găsi de cuviință să trăiască decât pentru a lichida și a se lichida.” După o simfonie de Mahler, mă pansez cu sonatele lui Mozart, Beethoven și Bach; în ziua când citesc din Cioran, îmi trag o porție dublă de Filocalie.

 

ULTIMA GARDĂ. Casa de copii a rămas în urmă. Fără părinți, fata s-a căsătorit și a făcut un copil. Apoi, a divorțat. A pierdut copilul, pe care l-a luat fostul soț. A făcut boala secolului, depresia, tot mai profundă, insidioasă, invadându-i tot trupul. Are o singură prietenă. Trei bărbați tineri le însoțesc pe fete. Par cuminți și serioși. Vorbesc în șoaptă între ei. Sunt speriați și nu înțeleg de ce viața acestei ființe subțiri, cu picioarele învinețite de frig la treizeci de grade, e atât de complexă. Nu înțelegeți ce se petrece cu ea. E cumplit prin ce trece, îmi spune unul din ei. Fata tace și, din când în când, încearcă să spună ceva. Cuvintele par pietre de moară împinse cu limba. Ar vrea să zică mai mult, dar nu poate. Se încleștează în jurul copilului ei, pe care îl vrea înapoi. O genă blestemată o înghite din nou. Două zile a stat închisă în casă.
Lumina o rănea. Plângea într-una. Fiecare mișcare devenise un chin. Nu se mai ținea pe picioare. Susținută de brațe, pășea clătinat. Era desculță, așa cum au luat-o de la prietena ei. Avea tratament de undeva, dintr-un spital îndepărtat, din nord, de la marginea țării. Nu-l mai luase. Ce rost mai avea? Slăbită, se lovise cu capul de zid și o durea fruntea, într-un loc de unde zburau, în stol, păsări negre, lipsite de aripi. Telefoanele clinicii sună în gol, dar nu poți ocoli protocolul. Te supui ritualului, dar ambulanța nu vrea să o ia. La capătul celălalt, cineva a tăiat legătura. E nevoie de acordul specialistului de la boli nervoase, de dumnezeul nebuniei. Dacă nu o vrea nimeni, ți-o trimitem înapoi, a scâșnit dispecera de la smurd, iritată că cineva îi deranjează optimismul robust cu o biată depresie. Prietena o încalță cu sandalele ei și traversează desculță curtea plină de pietre, în direcția nopții.
Undeva, într-o altă clădire, mă aștepta o fată de șaisprezece ani, care înghițise un pumn de pastile. Eterna poveste a copilului crescut de bunici, cu părinții plecați la muncă afară. Abandon școlar, vânătăi pe brațe și o disperare pe care doar indiferența din jur o mai poate întrece. E vreo problemă? mă întreabă, agresiv, prietenul ei. Ne-am jucat, doar atât. Nu, stai liniștit, nu e nicio problemă.

Nu mai găsesc timp și loc pentru blog. M-am gândit că notația zilnică e cea mai potrivită. Frazele scurte. În fugă, câteva fotografii, dacă există.

Arunc o privire prin Jurnalul Monicai Lovinescu, din 1981.

Jurnalul lui Horia Vintila, recent apărut la ed. Vremea, în îngrijirea lui Cristian Badilita, este interesant in paginile despre Carol al II-lea, foarte virulente, și despre mișcarea legionară. Inedit, portretul pe care îl face mareșalului Antonescu, pe care l-a cunoscut la Roma.

Jurnalul lui Jeni Acterian, cu o pagină antologica despre Nae Ionescu. Are dreptate Dan C.: Jurnalul ei ar trebui inclus în programa de liceu.

Monica Lovinescu, despre Horia Vintila, la Sorbona: Vintila Horia cu aparență de idei. Jurnalul lui, recent publicat, îl citesc pe sărite. Are o frază încărcată,  de modă veche. Unora le place, mie nu. Informația, în schimb, e interesantă.

Terorismul, altfel

Picture 095

Să nu vină cineva să ne învețe pe noi ce înseamnă terorismul! Însăși democrația noastră fragedă și timpurie a emanat din lupta poporului cu teroriștii. Vă mai amintiți de zilele din decembrie 89? Cum otrăveau ei apa potabilă, detonau baraje și inundau câmpii întregi la tvr? Cum au murit peste o mie de oameni și teroriștii nu au fost găsiți? Și pe ăștia de la isis îi mai găbjesc, pe câte unul, dar pe ai noștri nu i-a mai prins nimeni, niciodată! Iar dosarele revoluției au fost deja detonate!

Colaborarea noastră cu terorismul arab e mai veche. Vă mai amintiți de Europa Liberă și de Monica Lovinescu? Cum au bătut-o palestinienii tocmiți de Ceaușescu, în poarta casei din Paris? Cum a scăpat ca prin minune? Pun pariu că ăia care i-au plătit, români de-ai noștri, își primesc pensia lor grasă și la timp.

Am învățat la școală că turcii erau răi, că musulmanii sunt dușmanii creștinismului și că eroii noștri din bătrâni i-au altoit de câte ori i-au prins. Ei bine, după 89 turcii au devenit amicii noștri cei mai buni, prieteni de bazar. Dacă nu venea ciuma, Iancu mai era și azi primar în Hunedoara, iar Viena era raia turcească și minoritatea noastră multiculturală nu mai mânca lebede prin Prater.

În rest, suntem mai buni și mai virili ca spaniolii, unde am aflat că, în Extremadura, se predă în școli autoexcitarea. Vorba lui Llosa, sexul e normal și sănătos numai la animale:

”Sexul e sănătos și normal numai între animale. Între bipezi, el a fost astfel pe vremea când încă nu eram umani cu totul, când sexul era doar puțin mai mult decât o eliberare a instinctelor, o descărcare de nergie care asigura reproducerea.”

În imagine, frescă din Bucovina, incorectă politic, unde niște tipi multiculturali așteaptă Judecata de Apoi.

Opinca plutitoare

durau schit 2

I. Penticostalii români s-au înmulțit peste măsură. Jucători buni ai Cuvântului, nelipsiți de la antrenamentele din sală și de-afară, ei s-au împărțit, ca la basket, pe convenții. Atâta doar că nu în două, ci în trei: „Uniunea Bisericilor Penticostale din SUA și Canada”, „Bisericile Române Church of God din SUA și Canada” și „Alianța Română Assemblies of God din SUA și Canada”. Fiecare ”convenție” are vedetele ei, oameni care pasează bine cu versetul, aruncă bilingv cu vorbele la coș și marchează de trei puncte, cu rugăciunea de la distanța de patruzeci de zile. În fiecare convenție sunt nume sonore: Cristian Ionescu, Petru Lascău și Alin Bob în prima, Lazăr Gog, Dorin Druhora și Florin Cîmpean în a doua, Nelu Filip și Valeriu Brâncovan în cea de-a treia. Vă dați seama ce meciuri vede Domnul în playoff?

II. Cum e turcul și pistolul, spunea o vorbă din bătrâni. Cum e omul, așa sunt și prietenii lui. Ei bine, Sali Sabri a contrazis zicala. Dacă Marco Polo a ajuns în China pe drumul mătăsii,  evanghelicii români au luat calea aurului care trece prin Chicago. După revoluție, ”venețienii” noștri au străbătut oceanul: unii s-au întors, alții înoată și acum. Pe unii i-a înecat bogăția, pe alții i-a ținut trufia. Puțini s-au legat de catarg, ca Ulise, să nu cadă pradă ispitelor și limbii engleze. Sali Sabri e unul din ei. Fotografia cu Cristian Ionescu e un truc de turc.  Sali se va întoarce la ai lui. Pericolul Ionescu mai rămâne.

III. După război, americanii și-au propus să-i reeduce pe germani.  Cel mai fantezist a fost planul Morgenthau. Morgenthau a fost secretarul trezoreriei din timpul lui Roosevelt. El voia să scoată din mintea neamțului industria, să fărâmițeze națiunea și să o transforme într-o adunătură de păstori. Toți să citească Goethe, Kant și să asculte numai Beethoven. Planul Harvest e asemănător. După cincizeci de ani de comunism, în România a fost instruit și trimis Cristi Barbosu. Vameșul a luat drumul credinței. El predică o evanghelie fîșneață, pe înțelesul tuturor. Amenințând industria baptistă de cuvinte, el o fărâmițează din interior, așa încât,  vom deveni, curând, o (inter)națiune de mioare.

(În imagine: O opincă înțeleaptă, plutitoare, la intrarea în Schitul Durău.)

 

Legături primejdioase

Untitled-1

Când era tânăr, Erasmus a fost îndrăgostit de un coleg de mănăstire pe care îl chema Servatius.

Erasm revărsa asupra lui Servatius toate acordurile unui îndrăgostit plin de ardoare.

Îl podideau lacrimile, citea și recitea mereu scrisoarile dulci ale prietenului său, suferea, la 18 ani, de un devotament pătimaș și, când nu primea răspunsul așteptat, devenea îngrijorat și-l întreba pe Servatius: ce-i cu tine?

Nu fi atât de rezervat; ci spune-mi: ce-i cu tine? Toată nădejdea mi-am pus-o numai în tine. Am devenit cu totul al tău, până într-atâta, încât mie mi-ai lăsat nimic din mine însumi.

Ca să dreagă istoria, Huizinga zicea că așa era moda pe atunci, în cercurile mondene de prin secolul al XV-lea și al XVIII-lea:

Relațiile prietenești intime făceau parte și din caracteristicile specifice ale devoțiunii moderne.

Respins de prietenul său, Erasmus s-a transformat, treptat, în tipul uscat și dur pe care l-am învățat la școală și l-am admirat în tablouri celebre.

La 18 ani, la aceeași vârstă cu Erasmus, Jeni Acterian, un simbol al femeii inteligente și ratate din secolul trecut, scria în Jurnalul ei, referitor la o prietenă la care ținea:

Ea mă iubește și-mi spune totul… Mă mulțumesc să joc comedia. Ea mă iubește și-mi spune totul, iar mie nu-mi place să rănesc un suflet… O iubesc, e adevărat, dar nu sunt sigură că voi putea vreodată să-i fac mărturisiri în mod deschis.

Jeni Acterian a rămas o femeie singură, ”o cititoare pasionată și lucidă”, cum i-a scris o dedicație pe-o carte Mircea Eliade, în anii ’30.

N-o să ajung să cred că Mircea Eliade ar fi atât de nătărău, încât să nu-nțeleagă că nu-s chiar proastă ca să nu-i pricep ironia. Chiar deloc! De ce ironie? Căci nu eu i-am cerut cartea. El e cel care mi-a dat-o, fără să mă fi așteptat.

Într-adevăr, Jeni a fost o fată greu de mulțumit!

NOTĂ. Nici Erasmus, nici Jeni Acterian nu au întreținut relații sexuale dubioase.

(În imagine: Bărbat dezbrăcând  femeia-manechin, la final de bâlci în Târgu Neamț.).