Lunga vară fierbinte de pe Muntele Rushmore

Pe Muntele Rushmore, în ajunul zilei independenței americane, Donald Trump a organizat o sărbătoare, avertizând că istoria națiunii este asediată de „fascismul de extremă stânga”.

„Națiunea noastră asistă la o campanie fără milă pentru a ne șterge istoria, a ne învinge eroii, a ne șterge valorile și a ne îndoctrina copiii”, a spus Trump.

„Indivizi furioși încearcă să dărâme statuile fondatorilor noștri, să spurce cele mai sacre monumente ale noastre și să dezlănțuie un val de criminalitate și un climat violent în orașele noastre.”

A vorbit despre un ordin executiv surpriză, despre înființarea „The National Garden of American Heroes”, un vast parc în aer liber, cu statui ale „celor mai mari americani care au trăit vreodată” – o selecție care va provoca, în mod sigur, dezbateri și controverse.

A spus că National Garden of American Heroes ar trebui să includă statui ale unor figuri precum: Frederick Douglass, Amelia Earhart, Benjamin Franklin, Billy Graham, Alexander Hamilton, Thomas Jefferson, Martin Luther King Jr, Abraham Lincoln, Ronald Reagan, Jackie Robinson, Antonin Scalia, Harriet Beecher Stowe, Harriet Tubman, Booker T Washington, George Washington și Orville și Wilbur Wright.

Muntele Rushmore din Dakota de Sud poartă imaginile președinților americani George Washington, Thomas Jefferson, Theodore Roosevelt și Abraham Lincoln. Washington și Jefferson au deținut sclavi și și-au găsit moșteniriea istorică sub semnul întrebării, după uciderea afro-americanului George Floyd în Minneapolis, la 25 mai. Incidentul a declanșat un val de proteste de Black Lives Matter și a dus la distrugerea a zeci de statui confederate și nu numai.

O săptămână care a zguduit o națiune: mânia arde pe măsură ce puterea protestelor îl lasă pe Trump expus amenințărilor.

Președintele nu a făcut concesii protestatarilor, ci a răspuns cu „lege și ordine”, promițând pedepse dure pentru oricine vandalizează statuile, refuzând să facă schimbări de nume la bazele militare denumite după generalii confederați.

Vineri, Trump a devenit primul președinte de la George W. Bush încoace, din 1991, care a participat la sărbătorirea zilei de independență la Muntele Rushmore. Soția sa, Melania, a dus mâna la inimă în timp ce se cânta imnul național, iar stelele și dungile s-au desfăcut pe ecrane mari, cu avioanele Blue Angels zburând deasupra capetelor.


Acest monument nu va fi niciodată desacralizat’, a declarat Trump, în uralele asistenței.

„Acești eroi nu vor fi niciodată murdăriți. Moștenirea lor nu va fi niciodată distrusă. Realizările lor nu vor fi niciodată uitate. Iar Muntele Rushmore va rămânea pentru totdeauna drept un etern tribut adus strămoșilor noștri și libertății noastre. ”

El a continuat să se opună „anulării culturii, alungării oamenilor de la locul de muncă, rușinea dizidenților și obligarea lor  la supunere totală, dacă nu sunt de acord cu ideile fascismului de stânga.

”Aceasta este însăși definiția totalitarismului și este complet străină de cultura noastră și de valorile noastre. Nu are ce căuta în Statele Unite ale Americii”, a mai spus președintele.


„Acest atac asupra libertății noastre, libertatea noastră magnifică, trebuie oprit și va fi oprit foarte repede.”

A mai spus că:

„În școlile noastre, în școlile noastre de jurnalism, chiar în camerele noastre de consiliu corporatist, există un nou fascism de extremă stânga care cere o loialitate absolută. Dacă nu vorbiți limba sa, nu  efectuați ritualurile sale, nu recitați mantrele sale și nu-i urmați poruncile, atunci veți fi cenzurat, alungat, pus pe lista neagră, persecutat și pedepsit. ”

Cu un gest cuprinzător, a arătat către mulțime: „Așa ceva nu ni se va întâmpla!”.

și a adăugat:

„Nu vă lăsați înșelați, această revoluție culturală de stânga este menită să răstoarne revoluția americană.”

Când președintele a spus că implementează forțele de ordine federale pentru protejarea monumentelor, arestarea și urmărirea penală a infractorilor, mulțimea s-a ridicat în picioare și a aplaudat.

Când a proclamat: „Vor să ne reducă la tăcere, dar noi nu vom amuți!”, asistența a scandat:  „SUA! STATELE UNITE ALE AMERICII!’

Referindu-se la obiceiul sportivilor de a îngenunchea pe teren, înainte de competiții,  Trump a spus: „Suntem înalți, stăm mândri și îngenunchem doar în fața lui Dumnezeu atotputernic.


După discurs, Trump s-a așezat alături de Melania, pentru a viziona un spectacol de artificii, însoțit de muzică patriotică și de lecturi istorice, prima din 2009 , din cauza preocupărilor de mediu și a temerilor împotriva incendiilor.

Protestatarii au blocat un drum care ducea la monument. Autoritățile au mutat manifestanții, în special americani autohtoni, care protestau pentru faptul că Dealurile Negre din Dakota de Sud au fost luate de la poporul Lakota,  împotriva unor acorduri și n-au vrut ca Trump să celebreze independența americană pe muntele lor sacru.

Aproximativ 15 protestatari au fost arestați, după ce au depășit un termen impus de poliție pentru a părăsi locul.

Gambitul damei refuzat

Acum vreo cincisprezece ani, Daniel Mitrofan și-a propus să scrie o lucrare de dizertație pe tema bisericii baptiste în comunism și a intrat pe coridoarele pline de dosare ale CNSAS-ului. Nimeni, din cei care se știau murdăriți în trecut, n-a bănuit că lucrurile vor lua o întorsătură atât de penibilă și de tristă.

Așa au început oamenii să afle că bănuielile lor au fost îndreptățite, dar nu până într-acolo încât să-i facă să afirme, ca pe Daniel Mitrofan, că toți eroii săi au murit, nu de moarte fizică, ci de moarte spirituală: Daniel Mitrofan și-a doborât, meticulos, toate statuile.  

Unii n-au putut să meargă până la capăt, să-i șteargă din memorie, ci au adaptat cuvintele Noului Testament la fiecare caz în parte, având drept numitor comun iertarea, condiționată de recunoașterea publică a trădării. Pentru că, ce putea să fie mai cumplit decât amintirea acelor vremi, în care, hăituit pe stradă, în școală, la serviciu și în blocul sau strada pe care locuiai, te duceai cu dragoste, credință și încredere la biserică, unicul refugiu în calea nebuniei, a pierderii identității, iar acolo, unde încercai să te regăsești, să intri într-un trup mistic de frățietate, dădeai peste urâciunea pustiirii, peste pastori corupți, conducători vânduți și frați de care te temeai să nu spună ce n-ai făcut, nu ce ai făcut.

Dar, până la dezvăluirile lui Daniel Mitrofan, toate gîndurile, toate ideile nu aveau trup, nu aveau nume, nu aveau contur. Erau supoziții, păreri, coșmaruri și atât. Din păcate, biserica nu s-a curățat decât parțial, practic a rămas aceeași, cu istoria ei triumfalistă, cu limba ei de lemn, cu oamenii ei cu două fețe și două măsuri, cu trăirile ei aparente și nebănuitele abisuri ale tainelor și prefăcătoriei.

Corespondența dintre Daniel Mitrofan și Iosif Țon a fost ca o partidă de șah, a cărei deschidere a durat nepermis de mult.

Mitrofan s-a așezat la masă și a deschis cu pionul din fața reginei. A pornit ceasul și a așteptat zile și săptămâni la rând până când a apărut Țon și a privit tabla, mutând același pion: au jucat gambitul damei. Caracteristice lui, tatonarea, așteptarea, tăcerea învăluitoare și răspunsul în oglindă.

Primele mărturisiri au venit ca un spasm, ca un rictus, pentru că Mitrofan l-a amenințat cu o mutare în plic, din care să reiasă clar că știe totul sau aproape totul despre anii aceia tulburi, începând de prin 1956  și terminând cu deceniul șapte, când urmele se întretaie, se șterg, se nuanțează, dispar și reapar, pași și semne în locuri neștiute, semnale venite de unde nu te-aștepți.

Codul lui Țon implica repetarea agasantă a mutărilor, evitarea intrării în final cu tabla goală.

El a complicat cu artă jocul de mijloc, sufocându-l cu piese, blocând liniile nebunilor, aruncând caii pe margine și întărindu-și până la absurd flancul regelui. O apărare beton, care l-a exasperat pe Mitrofan și, mai mult decât atât, l-a transformat în altceva, într-un jucător neatent, capricios, nervos până la impolitețe, agresiv și nestăpânit în supoziții și emoții. Ce putea să spere altceva decât o remiză imposibilă?

Din păcate, a câștigat Țon prin șah etern, prin intrarea în ciclul mutărilor cu repetiție, într-o buclă a nebuniei condusă de un maestru al disimulării de talie mondială, Iosif Țon.

Un pastor, medic de meserie, care predica la Cluj, fusese și el informator al securității. Uneori informatorii se turnau între ei. Mitrofan i-a arătat lui Țon o notiță a acestuia, în care se vedea adevărata față a omului, a prietenului, a cunoscutului frate pe care l-a prețuit din tinerețe.

Orice om ar fi fost răvășit citind așa ceva. Pe fața lui Țon n-a tresărit niciun mușchi. N-a lăsat să se vadă nimic, o altă caracteristică majoră a codului său: perfecta stăpânire de sine.

Iată dialogul din corespondență, în grafia celor doi:

DANIEL MITROFAN mută:

” Desi stiu numele real al celei de a doua persoane nu il voi mentiona. Tineti minte ca adevarurile inconstiente persoanei (dumneavoastra in cazul de fata), perceptia realista, se pot afla din marturiile celor care le spun in lipsa prezentei persoanei. Va las pe dumneavoastra sa imi spuneti numele lui ca o confirmare la identificarea mea. Ati fost colegi de camera in 1954 si v-ati intalnit in 1952 la Cluj. Iata un fragment din ce spune despre dumneavoastra “SANDU” (greselile de exprimare nu imi apatin):

“Incerc sa fac o schita comportamentala a acestui individ deoarece motivarea comportamentului sau poate fi sau una fanatica – compensatorie – dupa multele lui caderi si pacate sau exaltarea unei personalitati ambitioase care s-a vadit inca din timpul studentiei timp in care nu cauta decat lucrurile care pot sa-i confere laude.” …. “Desi absolvent de filologie a preferat un post de evanghelist la Arad unde s-a vrut pe locul doi si a intrat inconflict cu pastorul. Acelasi lucru l-a patit si la seminar, unde seminarist fiind nu s-a supus si a creiat situatii discordante cu profesorii. Devenind “ateu” mai mult sau mai putin convins s-a vazut stralucind printre atei care totusi undeva nu s-au lasat asa de usor impresionati. Caci la concursurile de la Academie nu a fost primit, atunci a inceput si un trai mai libertin dar crescut crestin cu complexul de vina si timiditate nu a avt prea mare succes la femei. Divorteaza, duce o viata libertina, sfidand orice legatura cu un trecut pe care considera o mare pierdere de timp. Incearca tot felul de cai de iesire la suprafata, nu reuseste revine. Face toate actele exterioare necesare de pocainta, dupa doua luni pastorul bisericii respective trebuie sa plece nu putea sa continue intr-o biserica cu Ton. Pleaca in apus, face impresie relatii de lupta cu Wurmbrand se pare cu izbanda. Vine inapoi incepe sa lucreze se vrea un sfetnic si reformator baptist. Face toate actele de pocainta pana se vede la seminar, unde nu poate sa stea ca simplu profesor se vede director, nu reuseste, pleaca pastor la Ploiesti biserica in care nu face mare scofala incepe turnee la cei din Ardeal care se imbulzesc sa-l asculte. Schita cere o gandire atenta poate fi vorba de o tulburare psihica de megalomanie pentru ca sursa in probleme medicale nu a reusit sa-si impuna punctul de vedere cu toate ca I s-a cerut parerea”…..

IOSIF ȚON nu răspunde imediat, îi comunică lui Mitrofan că va șterge o piesă de pe tablă, j’adoube, și dă acest răspuns de mare maestru al stăpânirii de sine:

” Draga Daniel, Printr-o defectiune tehnica am trimis doar inceputul scrisorii. Continui scrisoarea aici.

Cat il priveste pe „Sandu”, dupa cate inteleg este Nicolae Gheorghita. Am mai citit informatii despre mine date de el in dosarul lui Petre Dugulescu, care mi-a dat cateva copii xerox. Si in acelea facea caracterizari psihologizante ca si in cea pe care mi-o citez tu. Ma intreb de ce era atat de vitriolic (si de fals), cand mie imi arata totdeauna mare prietenie. Mai ciudat este faptul ca el m-a ascuns in satul Certeje, din muntii de la nord de Deva, cand am scris prima mea lucrare in 1973 („Cine isi va pierde viata”) si securitatea a cautat foarte mult sa afle unde am scris-o, dar nu au aflat niciodata! Acesta este un exemplu dintre multele contradictii care s-au intamplat in anii aceia.”

Voi continua partida într-o postare viitoare. Anticipez că va fi foarte interesantă, mai ales pentru cei care n-au văzut finalul.  

Mașina de scris a lui Sadoveanu, martoră la Frații Jderi, dar și la Mitrea Cocor. Alături, cutia de șah a scriitorului, jucător redutabil și pasionat. Gambitul Damei Refuzat este cea mai bună apărare a negrului în cazul în care albul joacă 1.d4. Rezultă o multitudine de variante teoretice. Vă recomand partida Alekhin- Capablanca.

Vuc și vocea lui interioară

Dacă nu găseam scris numele milițianului care comanda echipa de bătăuși în albastru de la Caransebeș, nu aș mai fi scris despre întâmplările de atunci. Mi se părea că subiectul se cam ofilise.

Dar cum să nu scrii, când pe milițian îl chema Ciucurel? Și, unde mai pui, era ditamai șeful miliției din orașul respectiv.

Ciucurel stătea afară și, din când în când, îi făcea semn lui Vuc, diaconul, aflat la amvon, să iasă afară cu toată echipa, predicator, nenea Lae și cu încă unul, Petru Cocârțeu, prieten de-al lor, și să se termine tot circul.

Pentru că Ciucurel nu vedea altceva decât circ în toată povestea asta.

Vuc, diaconul, un tinerel firav, cu fruntea înaltă și o promisiune de chelie care și-a ținut, din plin, cuvântul, peste ani, care îi spunea mamei, mămică și tatălui, tăticu, și după douăzeci de ani, îi făcea semne lui Ciucurel că până nu se termină botezul, nu iese nimeni din biserică.

Ciucurel, sătul să aștepte afară și neîndrăznind să intre în biserică în iureș, ca pe front, și-a luat trupa și a dus-o la bufetul din colț, unde au luat o gustărică și au cinstit un păhărel, că doar era duminică, ce mama lui Lenin.

Pe jumătate beți, au plecat să blocheze strada pe unde se presupunea că se va întoarce, după slujbă, Rădoi și ai săi, furioșii Domnului. Presupunere care s-a dovedit perfect întemeiată. Ciucurel nu era prost, nici când era beat.

Nimeni, dar absolut nimeni nu s-a așteptat la deznodământul din acea zi. E o presupunere a mea, dar nu găsesc niciun motiv să mă contrazică.

Privind retroactiv, mai ales că cei bătuți și închiși în ziua aia au scăpat, până la urmă și acum sunt bine, sănătoși, peste Ocean, în țara făgăduinței numită America, ei vor spune că au fost eroi, ceea ce e adevărat, dar în ziua aceea de duminică nu de eroism le ardea lor, ci de botez, să le arate ei cine sunt Rădoi și biserica,  conducătorilor de la Uniunea baptistă, veniți clai peste grămadă, de la București, și capetelor de cauciuc de la Timișoara, trădătorii mărunți de la regiune.

Vuc, diaconul, a povestit, într-un interviu de prin anii 2000, cum a văzut el lucrurile. Vuc e un nume bulgăresc și s-ar traduce lup, deși Viorel Vuc a fost mai mult viorea, decât prădătorul al cărui nume îl purta. Om de treabă, nenea Vuc a ajuns predicator după revoluție, în comuna de lângă Caransebeș.

Dar, până atunci, era să o încaseze urât, dacă n-ar fi auzit o voce interioară (el face această precizare, interioară, nu exterioară) care l-a ferit de năpastă.

După adunare, vocea i-a spus să nu se ducă la Rădoi acasă, că o să iasă cu necaz, așa încât a plecat la moașa sa, moașa fiind o mătușă de-a lui.

Acolo l-a găsit tată-său, care asistase la arestarea lui Rădoi și a prietenului Petrică Cocârțeu. Când a auzit, s-a speriat atât de tare bietul Vuc, că a întins-o în satul natal, Bolvașnița.

M-am plimbat pe Google Earth să văd cum arată satul lui Vuc și nu m-a dat pe spate: nici prea opulent, dar nici sărac de-a dreptul. Dar, orice om își iubește locurile natale, așa încât ulița copilăriei rămâne ulița copilăriei și gata.

Să nu uităm că Cioran avea nostalgii de neoprit, în mijlocul Parisului, gândindu-se, cu jale, la Boatca Sibiului, lângă cimititrul unde avusese casa părintească.

Cum, se enerva Noica, vorbind despre Cioran, să faci atâta scandal pentru un deal mizerabil, când te plimbi, dimineață de dimineață, prin Jardin du Luxembourg?

Așa a fost și cu Vuc al nostru și Bolvașnița lui. L-a căutat miliția la Caransebeș, la moașă, apoi a venit în sat, dar drumurile lor nu s-au intersectat.

L-a prins miliția, dar după câteva zile, l-a speriat bine, l-a interogat și, cel mai important, l-a ținut în curte, în prima zi, alături de un frate din biserică, la fel de umilit și el, până să-i vină rândul să dea piept cu Ciucurel și oamenii săi.

În curte, erau niște buturugi mari, pe care se apucase să le spargă un arestat amărât, numai piele și os. Tovarășului de biserică a lui Vuc i s-a făcut milă și s-a dus să-l ajute, pe post de samariteanul milostiv: l-a dat la o parte și a început să spargă el.

Vuc ar fi vrut să-i ajute, el fiind bun și milos la suflet, dar glasul interior i-a spus: stai pe loc, că altfel o pățești. Și, evident, vocea a avut dreptate, pentru că milițianul l-a pus pe fratele său de credință să spargă lemnul ăla până noaptea. Vuc, plăpând cum era, ar fi fost lat lângă buturugă, dacă nu asculta vocea.

Dar despre voci, vom continua altădată, când tot peste Țon o să dăm, pentru că mai ascultător de voci ca omul ăla nu cred să fi fost cineva. O legendă vie, ce să mai vorbim.

O babă spărgând nuci, lângă Podul Înalt, unde a dat bătălie Ștefan cel Mare.

Nenea Lae

Nenea Lae a fost și el flăcău tânăr în satul de lângă Caransebeș. A avut visurile lui de adolescent, deși cuvântul nu cred că se potrivește așa de bine ca la oraș.

Nimeni nu știe prin ce întâmplare a rămas Lae cu patru clase. Peste ani, când au dat banii peste el, a mai cumpărat încă trei, așa încât, în documentele de la CNSAS e trecut cu șapte clase.

Nu e nimic scandalos în asta. Acum se cumpără lucrări de diplomă, absolvi  facultăți fără să le fi deschis ușa vreodată, se plagiază lucrări științifice și, mai ales, de doctorat. N-ați văzut câți doctori sunt acum în România? Nu mai poți să scrii o carte, dacă nu ești doctor docent în ceva, dacă n-ai descoperit focul, roata și burluiul tricolor de lampă.

Lae a fost un tânăr focos și bine legat. Umblau prin el hormonii, ca la toată lumea. Aerul curat, munca fizică și mâncarea sănătoasă i-au dat un chef teribil de viață și de distracție. Fete frumoase erau câte vrei, mai frumoase decât la oraș, horă și petreceri, nedeile, cum se obișnuiau pe vremea aceea în satul românesc.

Satul acela nu mai există. Îmi amintesc ce spunea Paler, că el nu s-a mai dus în satul lui, pentru că știa că nu mai e acolo. L-a păstrat pe cel din mintea lui, neschimbat, cu obiceiurile, cu tradițiile, casele și oamenii lui.

Lae era din familie de ortodocși, un unchi era preot și nici prin gând nu-i trecea să se pocăiască.

Cuvântul pocăință vine din limba slavonă, așa că sună cam ciudat. Pocăiților li se mai spune și sectanți, sau stricători de credință, eretici. Multe lucruri din religia tradițională nu se mai regăsesc la pocăiți.

Ca să sune mai academic, mai occidental, mai frumos, mai latinește, pocăitul a devenit evanghelic, dar el tot pocăit a rămas. Ce înseamnă să te pocăiești? Întrebați rudele care nu sunt pocăite și o să vedeți: te bocesc, alături de prieteni, ca și cum te-ai duce la moarte sigură și lentă.

Despre păcatele cărnii, despre atracțiile ei, despre pofte și câte și mai câte au scris minunat în Filocalie oameni foarte credincioși, din primele veacuri de după Cristos. Și acolo e vorba tot de pocăință, de lupta care se duce între duhul lumii și Duhul lui Dumnezeu (evanghelicii spun, ca și ortodocșii, că Duhul Sfânt e numai de la Tatăl, nu și de la Fiul), și învățăturile acelea se numesc tradiție și stau la baza religiei ortodoxe, așa că nu trebuie să ne speriem de cuvânt. Din păcate, pocăiții nu citesc Filocalia, iar ortodocșii nu-i citesc pe evanghelici.

Oricum, cunoșterea nu te face credincios și nu te pocăiește, cum nici prostia fudulă nu te împinge spre cer.

Și ortodoxul și evanghelicul sunt de acord că totul e din mila lui Dumnezeu, dar, spre deosebire de ortodox, care privește pocăința cu încetul și o prelungește toată viața, rugându-se să fie iertat, evanghelicul se repede direct în ea și  o mănâncă fierbinte. Uneori, i se apleacă.

Un evanghelic pietrificat intră într-o biserică orotodoxă călare pe un cal alb și nu descalecă, de frică să să nu-i fure cineva șaua, în timp ce ortodoxul nu ar călca într-o casă de rugăciune  baptistă decât dacă se dau medicamente gratis și cărucioare de invalizi de la americani.

Evident, între aceste extreme sunt oameni și oameni, care dau culoare vinului și vieții, între alb și negru. Cele mai subtile griuri colorate le-a avut, în pictură, Velasquez, care era catolic convins.

Nenea Lae nu a fost niciodată un om al transparențelor de culoare, al nuanțelor diafane, al eboșelor, al trecerilor subtile între violetul misterios al unui afințit și rozul diafan al răsăriturilor, când luna se adâncea în somn, alburie, ca un nor, peste satul lui, Turnu Ruieni.

Dacă privești poze cu Lae din tinerețe, dacă le lipești unele de altele și le faci să se miște, ai un film mut extrem de convingător. Este hotărârea lui și restul lumii. Nu există nuanțe, acolo unde încap doar certitudini.

Sărăcia dureroasă a intervalului de mijoc este compensată, însă, de bogăția convingerilor care au stat la baza curajului său.  Lae a fost un om curajos. Tolstoi spune că omul curajos este omul care se teme numai de ceea ce trebuie să se teamă și nu se teme de ceeaa ce nu trebuie să se teamă. Nenea Lae s-a temut doar de Dumnezeu, pentru că frica de Domnul  este începutul înțelepciunii.  Nu s-a temut de puterea politică și de trădătorii din conducerea bisericii, care nu reprezentau nimic pentru el.

Lae și-a ales cei mai buni câini, cele mai bune oi și cea mai bună nevastă. Când a văzut-o pe Mărioara, a fost o dragoste la prima vedere. El se pocăise și a întâlnit-o la o nuntă. Ea servea la mese, din partea rudelor și a bisericii. Era frumosă, avea 17 ani și era cuminte, așa cum erau fetele de pocăiți de pe vremuri. Mărioară, vrei să fii nevasta mea? Da, vreau! a răspuns ea. Ce simplu era totul pe vremea aceea!

Lae a cerut-o de nevastă la două săptămâni și au rămas împreună până astăzi.

Lae s-a pocăit după predica unui om fără carte, dar a fost fascinat de predicile unor oameni cu foarte multă carte. Olah a fost avocat, Țon a fost profesor, Nicolescu și Aurel Popescu erau intelectuali, oameni obișnuiți cu ideile și cum să le folosești ca să schimbi lumea.  

Lae i-a ales să predice la fel cum a ales oile, câinii și nevasta. A avut un gust desăvârșit.  

Când tânărul Lae a bătut cu piciorul în tinda bisericii și a spus: pe aici nu se trece, a avut loc un cutremur în pământul baptist și s-a revărsat curajul peste biserică.

Toți neica nimeni, toți cei care conduceau treburile în uniune, de la București și de la Timișoara, au înnebunit. Securitatea era pe capul lor, iar ei n-avea încotro: jucau cum le cântau ei, ca ursul țigănesc, cu belciugul în nas, legați de lanț, cerșind, la sfârșit, clemență de la comuniști: funcții, călătorii în occident, bani și  liniște. Comunismul părea veșnic.

Au fost așa de supărați pe nenea Lae și pe biserica lui, că au chemat milița să-i aresteze, pe el și pe încă doi, oamenii legii i-au bătut, i-au interogat și i-au aruncat în închisoare. Baptiștii din conducere au cerut să li se dea condamnare maximă, dar judecătorul a fost mai milos decât frații și le-a dat un an și jumătate.

Au fost excluși din cult, au fost părăsiți de Țon, care îi învățase cum să se revolte.

Biserica nu putea fi independentă. Totul a fost pe hârtie. Cu câțiva ani înainte, 50 de pastori își puseseră semnăturile pe un document care cerea libertate religioasă în România, dar practica s-a făcut la Caransebeș.

Acum, Nicolae Rădoi e un octogenar plin de viață, trăiește în America, nu e nici bogat, nici sărac, și e prins ca într-o buclă a timpului, amintindu-și, mereu, de Caransebeș și de satul natal, de trădare și de triumf, de buni și de răi, de țara lui, pe care n-a uitat-o, de urșii și de câinii lui, de ciobanii de la stână și de duminicile când avea zeci de musafiri din biserică la masă, de Olah și de predicile sale, de tinerețe și de ziua când a văzut-o, pentru prima dată, pe Mărioara și s-a îndrăgostit de ea.

Nicolae Rădoi este un tânăr octogenar nostalgic.

Pe drumul spre Petru Vodă, pe Valea Muntelui, loc de pășunat și de credință.

Codul Iosif Țon

Mă tot gândeam cum să încep să scriu despre Iosif Țon.  Îmi adunasem material cât pentru o broșură de popularizare. Aveam și un film, și o scrisoare de-a lui, din tinerețe. Nu știam dacă să o copiez. Era mai ușor de citit, dar nu mai avea farmec. Ce farmec să găsești într-o scrisoare care nu-ți este adresată?

Dar, m-am gândit, Țon era precaut. Poate a scris-o pentru posteritate? Mai știi? la cât de paranoici suntem noi, credincioșii, nimic nu rămâne nerezolvat. Pentru fiecare gest, trebuie găsită o explicație, un motiv, o etichetă. La asta ne priecepem cel mai bine.

După care, ne ia din nou valul și ne revedem într-o sală de cinematograf, anul trecut, cu o lumină intimă, crepusculară, o sală plină de bărbați și de femei, veniți să-l asculte pe cel mai mare predicator al timpurilor moderne și postmoderne.

A trecut peste Dumnezeu și curentul ăsta și Țon e tot la modă. Mereu se găsesc suflete în căutarea răspunsurilor fundamentale, gata să spună amin după fiecare frază în care Țon pronunță numele lui Dumnezeu. Și, fie vorba între noi, nimeni nu pronunță mai convingător cuvintele ideale așa cum face el.

Orice predică de-a lui, indiferent ce spune, este un climax. O poți asculta de zeci de ori, așa cum s-a întâmplat cu discurile și casetele pe care le-a vândut la standurile bisericilor. Urmându-L pe Dumnezeu însemna să-l urmezi pe Iosif Țon.

Bărbatul ăsta de statură mijlocie, mai mult scund, fără mușchi, aproape gelatinos, cu părul lins și dat pe spate, cu o chelie care n-a reușit niciodată să devină chelie adevărată, care l-a amăgit, dar nu l-a părăsit, ca alții, ca altele, ca metresa lui, cu care s-a jucat câțiva ani, vreo zece, dacă nu mă înșel, cu necredința, după ce a crezut și, Doamne! cum a mai crezut! Așa cum numai el poate să creadă, Țon, predicatorul de pe estradă.

Singură luminată era ea, estrada, unde, la o măsuță, pe un scaun, cu picioarele adunate sub fața de masă de culoare albastru ciel, evident, ciel, era el, octogenarul, care le spunea celor din sală că Împărăția lui Dumnezeu e în ei și că, dacă învață pe de rost cele patru evanghelii, și Țon le-a spus pe nume, pe fiecare, să nu creadă cineva că era vorba de celelalte patru, apocrifele, așa încât, după ce frații și surorile lui, pentru că așa le spunea celor din sala de cinema, devenită biserică, loc de închinare sau de revelare, așa încât, după ce vor învăța evangheliile pe de rost, vor avea mintea lui Cristos și vor fi Cristos.

Mă uitam la videoclip și părea că s-a rupt ceva în mine sau în el, așa cum lua foc banda de film,  de celuliod, pe vremuri, și se întrerupea proiecția și mirosea a sulf și a pucioasă, a acetonă și arome amețitoare și amenințătoare.

Amin! Amin! țipau femeile, agonizând în sală, pregătite să devină Isus, după ce vor băga în mintea lor, însetată după adevăr, cuvintele Mântuitorului.

Chipul octogenarului strălucea, dar nu putea să zâmbească. Avea o față de păpușă japoneză. M-am gândit că ar fi putut să facă un teatru cu asta, cu masca lui, cum își imagina Ezra Pound teatrul total. Iar Țon sigur l-a citit pe Ezra Pound, pentru că a făcut facultatea de litere și de filozofie, apoi a fost la Oxford, după ce a semnat pactul lui diavolul.

Nici vorbă de securitate! Securitatea era pentru proști. Faust n-a semnat pactul cu milițianul, ci cu diavolul în persoană. O dată semnat, sufletul tău nu se mai poate curăți decât prin foc și moarte. Au fost cazuri din astea. Când cei care au spus, la început, da, s-au răzgândit și au spus nu, au fost uciși cât ai clipi din ochi, cât ai pocni din degete. Castanietele diavolului, asta a fost pe vremea aia.

Trebuia să joci cum ți se cântă și Țon a jucat, a încins o horă și nimeni n-a mai știut dacă hora s-a terminat sau nu. El a spus că da, dar n-a murit. Dimpotrivă, a fost lăsat să plece, a ajuns la Europa Liberă, dar acolo au fost și alții ca el, care s-au dovedit nesinceri, ca să nu spunem trădători, că sună demodat. Pentru că Țon nu s-a trădat niciodată.

El și-a dorit un singur lucru. Bani? Nici poveste! O catedră universitară? Ce să facă cu ea? Studenții se plictisesc, nu vin la cursuri, iar când se termină ora, te calcă în picioare, dacă nu te ferești la ușă, când dau năvală să iasă. Nu asta și-a dorit Țon în viață. El altceva  a vrut și cel pe care l-a rugat, nu știm cine, putem presupune, ca în teatrul de umbre, japonez, un teatru de contur, nimic precis, totul estompat, și cel pe care l-a rugat i-a îndeplinit dorința inimii: i-a dat mulțimi de oameni, i le-a pus la picioare, docile, credule, iubitoare, gata să spună amin ore întregi. iar la plecare, să facă coadă să dea mâna cu el, cu omul minune, cu divinul, cu cel ce știa evangheliile pe de rost și avea în el Împărăția lui Dumnezeu.

M-am întrebat, pentru că îl știu de mult, ce a rămas neschimbat în omul acesta? Pentru că vorbele lui sunt altele, predicile și învățătura nu mai sunt aceleași, ca în tinerețe, deci, ce era la fel? Cum mi-am dat seama că e el? Ce m-a fascinat atunci și ce m-a fascinat acum? și am găsit răspunsul.

Ochii! Ochii omului acesta! Rotunzi și duri, cu privirea rece și calculată, cercetătoare și atentă, ca ochii unui șoim sau a unui uliu.

La ce-ți folosește credința, dacă nu poți conduce mulțimi de oameni? s-a întrebat, în scrisoare aceea, de la 25 de ani, după ce s-a lepădat de credință, pentru că era periculos, în anii 50, să mizezi pe Dumnezeu. L-a ales pe Marx și pe Lenin, a scris o cărțulie de ateism, le-a spus proștilor de la seminar că el, deșteptul,  nu mai crede decât în darwinism, în evoluție, că Isus a fost o invenție, că altul era pe vremea aceea, un esenian care ținea predici la Ierusalim.

Țon a spus, mai târziu, că a înnebunit de la cartea unui american. Apoi, după ce a înnebunit el, a vrut să o publice, să fie mai mulți nebuni, la fel ca el, cu ochii rotunzi, reci și duri, ca ochii de șoim sau de uliu. Editura din vermea aia l-a refuzat, ei nu aveau nevoie de dispute teologice, i-au zis, Țon trebuia să dea în Cristos cu Capitalul lui Marx, nu cu terfeloage de teologie. Și Țon a făcut-o, dar n-au publicat-o. Păcat!  

A fost profesor de română într-un sat de prin Ardeal. Iernile erau grele, nămeții erau mari, dar Țon umbla prin sate, unde era trimis de partid, cu recensământul. Venea acasă și scria pritenului său. Ani de zile, băiatul nostru, viitorul șoim, viitorul uliu, care s-a visat și a ajuns vultur, s-a jucat cu Cristos, cu mințile oamenilor.

Pavel nu l-a trădat pe Cristos, ci Saul, asta era deosebirea. Odată întors, odată devenit Pavel, din Saul, Pavel n-a trădat. Țon nu l-a iubit niciodată prea tare pe Pavel, mai ales la bătrânețe. El spune că l-a iubit pe Cristos și oamenii au spus, mereu, amin! Oamenii, biserica vie, biata de ea, lipită de Cristos, dârdâind, încălzindu-se așa cum a putut, îndurând, rugându-se și plângând. O biserică pe genunchi, dar nu îngenunchiată.

Verile erau făcute să încălzească pielea omului și Țon s-a angajat, pe vară, la ONT. Știa engleză, iar străinii începuseră să vină pe litoral. Așa se face că, în momentul acela, când ateul nostru se prăjea la soare câte două luni la rând,  uitând de degerăturile din iarna de pe ulița lui din Ardeal, l-a luat securitatea și i-a spus: ce faci tu aici, de unul singur, fără noi?

Țon a gângurit că e gata să facă pactul cu ei, a semnat cu ceioanele alea chimice ale lor, care nu se șterg nici la CNSAS, a fost instruit și i-au dat un nume nou, un nume de cod, nu contează care, că oricum, după puțin timp, i l-au schimbat. Le știm pe amândouă.

S-a ocupat de străini. Coloneii i-au spus că țara e în pericol, că occidentul e gelos pe realizările noastre populare, pe bunăstarea noastră și l-au pus pe Țon să păzească inelul comunismului, ca pe dragonul ăla din Stăpânul inelelor, călare pe un morman de iluzii, în loc de bani. În comunism nu făceai avere, făceai carieră.

Când Wurmbrand a ieșit din închisoare, profesorul de turism și de română a ajuns, printr-o minune, la el. Wurmbrand l-a întors la credință. Așa a zis Țon. Iar lumea a zis, amin!  Trebuie să vă obișnuiți cu ideea, lumea, când îl vede, mereu spune amin! Șoimul nostru, pe cale să devină vultur, nu i-a spus că era și colaborator al securității. Un amănunt fără imprtanță, din moment ce Dumnezeu iartă (deși nu se lasă batjocorit!). 

O cunoștință de-a lui Wurmbrand, un om cu care lucra la Viena, într-o societate de ajutorare a creștinilor oropsiți din statele comuniste, a venit în România. Țon s-a ocupat de el, cu numai el știa s-o facă. Omul i-a scris din Viena, la puțin timp, și i-a mulțumit și l-a invitat la el, să se recompenseze, iar Țon a primit viză, a ajuns la Viena și, de acolo, a fugit în Anglia, unde a făcut teologia la Oxford.

Ce simpul era! Cum de nu v-ați gândit să faceți și voi la fel, dragii mei părinți și iubiții mei bunici? Eu eram prea mic pe vremea aia, era prin 1968. Wurmbrand ar fi vrut ca Țon să plece, apoi, din Anglia, în Statele Unite, dar șoimul devenise vultur și cuibul lui era în castelul din Carpați, nu în poala Statuii Libertății.

Biserica l-a primit, pentru că a pus vorbă bună pentru el Wurmbrand și încă unul, un om tare chinuit, pe care îl chema Simion Cure. Simion acesta făcuse mulți ani de temniță grea pentru credința lui. Avea aura de sfânt și de martir.

Din păcate, însă, un tânăr nesocotit, pe nume Daniel Mitrofan, a cercetat prin arhivele de la CNSAS și ce-a găsit acolo, prin anii 2000, a îngrozit lumea și l-a făcut să plângă, pe el, pe Mitrofan, un om care nu plângea niciodată. Printre turnătorii la securitate era și bietul Simion Cure: fusese frânt! Când încerca să rupă lanțul, diavolul îl trăgea înapoi și-l punea să facă ce el nu voia. L-au chinuit de plăcere. Așa rezistat sistemul, numai așa a rezistat.

După ce a văzut ce a văzut, după ce a intrat în peștera dragonului, Mitrofan a spus că peste 80% din pastorii din timpul comuniștilor au colaborat cu securitatea. Nu vă mirați, așa era pe vremea aceea, pe vremea lui Țon, legenda baptiștilor, cum îl numește un doctor în legende din cartea ”Omul evanghelic”.

Pe cine să mai păcălească, acum, Țon? Amin! Pe noi, pe voi, pe ghici cine vine deseară la cină. Biserica a crezut, omul s-a ridicat, a înviat ca pasărea aia din propria cenușă.

Atât pentru azi, mi-a fost greu să scriu, poate altă dată am să vă povestesc mai multe, deși, fie vorba între noi, nu știu dacă merită, pentru că dacă n-ar fi fost Țon, l-ar fi inventat, era altul în locul lui, lista era lungă și s-ar fi lungit, dacă Daniel Mitrofan n-ar fi fost alungat la timp de la CNSAS, la intervenția șefului baptiștilor din anul 2008. Important era codul, nu omul. Lumea nu s-a schimbat, cred că nu vă spun o noutate, Ecleziastul mi-e martor la procesul istoriei.

Știți legenda, dacă tot e să vorbim de legende, măcar să luăm una de la mama ei, din Grecia Antică, legenda lui Prometeu, care le-a adus focul oamenilor și Zeus l-a înlănțuit pe stânca Gibraltarului și a trimis un vultur să-i mănânce ficatul.  

Așa a fost înlănțuit Nicolae Rădoi, iar Țon i-a mâncat ficatul până în ziua de azi, pentru că n-a recunoscut că l-a trădat și nu și-a cerut iertare.

Asta e adevărata legendă a lui Iosif Țon, stimați doctori în științe teologice, autorii celui mai anost volum pe care l-am citit în viață: ”Omul evanghelic”.

Frescă dintr-o mănăstire bucovineană, în care chipul trădătorului este șters din mijlocul altor trădători.

În zilele următoare voi posta documentele de la CNSAS, referitoare la Țon. Ele se pot găsi în volumul ”PAȘI, Cultul creștin baptist din România în perioada comunistă”, de Daniel Mitrofan, în ANEXE.

De la pământ la cer. De la ”Omul Evanghelic” la Nicolae Rădoi (8)

Nu poți înțelege ce s-a întâmplat în acel an ciudat, 1978, dacă nu simți oamenii și locurile.

Există o masă mută, biserica. Nu știi ce spune, decât rareori. Rareori îi întreabă cineva ceva, dacă sunt de acord cu unele sau altele.

Chiar dacă masa asta se numește biserică vie, iar capul bisericii este Cristos Însuși, ea are nevoie de lideri cât se poate de tereștri, care s-o conducă.

Cum nimic nu era lăsat la voia întâmplării în regimul comunist totalitar, nici biserica nu a fost uitată, dimpotrivă.

De teamă să nu-i scape din mână pe evanghelici, puterea a controlat pe liderii de la centru, de la București, care conduceau cultul, președintele și secretarul general, până la cei regionali, în centre la care bisericile locale erau arondate.  Caransebeșul era controlat, până la revoltă, de la București și de la Timișoara. Cei de la Timișoara ascultau de cei de la București.

Rătăcind prin cotloanele întunecate ale CNSAS, răscolind prin murdăria lăsată de om de-a lungul istoriei recente, dai peste urme importante care te fac să înțelgi cum vorbeau și cum gândeau oamenii din timpurile acelea. E greu pentru cei tineri să priceapă cum de a fost posibil totul. E alt limbaj. Acolo nu găsești modelele înălțătoare.  

Rapoartele întocmite de ofițerii de securitate arată, cu exactitate, cum s-au derulat evenimentele. Dacă s-ar fi studiat acele documente, altfel s-ar fi scris istoria.

Acolo vezi că Nicolae Rădoi a fost un fanatic, un extremist, din punctul de vedere al puterii. De fapt, nici cei de azi nu l-ar numi altfel decât un fundamentalist fanatic.

Din puctul de vedere al credincioșilor, Nicolae Rădoi a fost un om plin de credință, care a aplicat principiile bisericii primare în orașul lui, sub dictatura comunistă din anii 70. Dacă ar fi fost în timpul lui Nero, ar fi fost spânzurat, fript și dat la fiare, pe rând sau toate la un loc.

În vremea comunișilor, a făcut un an și șase luni de temniță grea, a fost exclus din biserică, conducerea baptiștilor de la București a cerut puterii să fie condamnat la 20 de ani, iar omul în care s-a încrezut cel mai mult, ani de zile, i-a scris soției sale să spună că soțul ei a greșit și, astfel, să fie scos mai repede din lanțuri.

Secretarul bisericii din Caransebeș, un agramat, descrie, într-o notă tragic- savuroasă, către securitate, cum a invitat Nicolae Rădoi la Caransebeș pe toți pastorii care fuseseră interziși de regim să predice. Toți vin la Caransebeș, în frunte cu Liviu Olah. Secretarul nu putea să scrie ”Olah”, ci ”Olac”, dar, pentru toată lumea, era același lucru.

Dacă vrei să afli cum au decurs lucrurile cu declarația de independență a bisericii din Caransebeș, cele mai bune cronici sunt scrise de notele informative ale conducătorilor de la București și Timișoara, de procesele verbale ale ședințelor la care au participat aceștia și de banda de magnetofon, de caseta pe care a păstrat-o, printr-un miracol, Nicolae Rădoi, cu vocile liderilor corupți, huiduiți de credincioșii de la Caransebeș.

Obediența conducerii cultului față de regim a fost totală. Toți, fără excepție, au supraviețuit regimului și au trăit la fel de bine după, amestecați în masa pe care au manipulat-o cum au vrut, la fel de utilă și acum, ca și atunci, să-și facă urmele pierdute.

Pentru că, ce masă de oameni este mai credulă decât o biserică? Ce masă e mai docilă, mai ușor de manipulat de către liderii ei decât cea a credincioșilor? Se pare că niciuna, de la Renaștere încoace, dacă ar fi să ne reamintim ce scria Giordano Bruno în acest sens.

Evenimentele pot fi rezumate în câteva fraze. În fond, în istorie, cu asta rămânem, cu esența lucrurilor.

Există, însă, ceva extrem de important, care lipsește în toată această desfășurare de forțe, un personaj care face legătura între masa bisericii, securitate și trădători, un om care a marcat o epocă. Numele lui este Iosif Țon.

Așa cum nu poți înțelege homosexualitatea de la Vatican, fără să cunoști codul Maritain, despre care am scris data trecută, tot astfel nu poți înțelege ce s-a petrecut în biserica baptistă  fără codul Țon.

Când lipsește o piesă de domino, apare acest om care leagă și duce jocul mai departe.

Este cheia întregii structuri baptiste, începând din anii 50 ai secolului trecut, când acest misterios domn intră în istorie, până de curând, când a devenit un octogenar respectat. Omul a fost cenușiu toată viața.

Dar despre el și codul său, data viitoare.  

În imagine, un drum la crucii pe care l-au parcurs oamenii în diverse epoci, răstignind pe unul sau pe altul.

(va urma)

De la pământ la cer. De la ”Omul Evanghelic” la Nicolae Rădoi (7)

Nu vă speriați: cartea din imagine este despre Vatican și homosexualitate. Este cea mai bună anchetă jurnalistică pe care am citit-o în viață.

Cartea  a apărut la Paris, anul trecut, și acum o puteți găsi în traducere românească. Sunt 700 de pagini pe care nu merită să le ratați.

”Vaticanul este o adunătură de homosexuali dintre cei mai rafinați din lume și mă îndoiesc că în districtul Castro din San Francisco, acel cartier gay emblematic, astăzi cel mai amestecat, sunt la fel de mulți homosexuali”. (1)

Foarte interesant este capitolul intitulat ”Codul Maritain”. (2)

Codul Maritain nu are nicio legătură cu codul Da Vinci și alte prostii de gen. El este cheia înțelegerii fenomenului homosexual la Vatican. Când povestești unui cardinal de la Vatican despre Maritain, omul începe să zâmbească complice și, eventual, să-ți făcă cu ochiul.

Cine a fost Maritain? Maritain a fost un scriitor și filozof francez, mort în 1973. Pentru publicul larg, nu are mare importanță, dar pentru cei de la Vatican e neprețuit.

Nu este foarte clar dacă Jacques Maritain a întreținut, efectiv, relații homosexuale, dar e cert că a fost homofil, având contacte directe, de la om la om, de confident, de îndrumător spiritual, de prieten intim, de catolic fervent și creștin înfocat, în exclusivitate, cu marile personalități homosexuale ale literaturii și artei franceze, după cum urmează: Julien Green, Francois Mauriac, Andre Gide, Henri de Montherlant, Jean Cocteau, Max Jacob, Maurice Sachs, Raymond Radiguet.

Pe toți aceștia, bunul Maritain i-a avut musafiri la reședința lui de la Meudon, unde i-a întâmpinat alături de soția sa, Raissa, o evreică trecută la catolicism, cu care Maritain nu întreținea relații sexuale, ci doar spirituale.

Ideea era următoarea: să-i convingă pe toți acești domni enumerați mai sus să se lepede de obiceiul lor, pentru a avea o intrare cât de cât garantată în grațiile divine.

Preocuparea centrală era ca acești scriitori să nu publice jurnale sau romane pe teme homosexuale, ceea ce, din păcate, s-a întâmplat, în ciuda lui Maritain.

Maritain avusese o unică dragoste, în liceul Henri IV din Paris, cu un coleg, elev și el, cu care a întreținut o corespondență ca de la iubit la iubit. Acela a trăit ca un gay adevărat, nu și Maritain, care se pare că s-a spiritualizat, ca să-i treacă de atracțiile nepermise.

Iubitul ideal a murit în război, iar Maritain a rămas neconsolat, așa încât s-a căsătorit cu Raissa, și a încercat să vindece pe alții de această boală: atracția către cei de același sex .

E un principiu care trebuie subliniat: dacă un tânăr italian simte că nu se poate abține și este homofil, are mai multe șanse de înfrânare dacă alege să se facă prelat catolic.

Evident, una e să ai șanse, alta e să profiți de ele.

În carte, autorul spune că cei care au luat calea homosexualității aplicate nu se mai întorc de la ea, decât doar la adânci bătrânețe. E vorba, evident, de cei de la Vatican.

Deși, aparent, scriitorii și artiștii care stăteau de vorbă cu Maritain pricepeau mesajul și păreau hotărâți să-și schimbe viața sau măcar să-și domolească aventurile de-a dreptul promiscue, niciunul din ei nu s-a lăsat de obiceiuri.

Mai mult decât atât, Andre Gide a publicat un Jurnal în care a fost extrem de explicit despre relațiile sale cu bărbații, iar Julien Green a bătut toate recordurile, publicănd, și el, un jurnal cu un limbaj imposibil de reprodus. Omul acela era un diavol sadea: avea două fețe, una smerită, cu ochii la cer, alta agățând bărbați în WC-uri.

Codul Maritain reprezintă, de fapt, această complicitate secretă dintre biserică și homosexualitate. Ideea e că, dacă ai înclinații homofile, te-ai putea salva prin spiritualitate, prin dialog sau, dacă nu se poate, prin transparență totală: măcar să nu fii cu două fețe.

Închei cu un citat din carte: ”Un preot asexuat în anii 30 poate foarte bine să devină homofil în anii 50 și să practice activ homosexualitatea în anii 70.”

Mă veți întreba: bine, dar ce legătură este între cartea cu sodomiții de la Vatican și evanghelicii români din vremea în care Nicolae Rădoi dezgropase securea de război (iertată fie rima) la Caransebeș, luptându-se cu regimul comunist, cu conducerea cultului baptist de la București și cu reprezentații lor de la Timișoara?

Răspunsul e: nici una.

Și totuși…

Nu am găsit o comparație mai potrivită între numărului imens de securiști dintre evenghelicii români din conducerea bisericilor, din comitetele acestora, decât cu majoritatea zdrobitoare a homosexualilor de la Vatican.

Numai că la noi, analiza acestui fenomen, a trădării în biserică, a curviei și preacurviei cu puterea, nu a avut parte de un scriitor și un ziarist ca autorul ”Sodomei”.

Să-i dăm cuvântul, în încheiere, ”Omului evanghelic”, care zace bozumflat, pe birou, cu semnele de carte atârnându-i printre dinți, subliniat cum nu fac de obicei cu alte cărți, dornic să spună și el ceva despre asta. Să-l lăsăm să aibă cuvântul de pe urmă de azi (paralela cu securitatea și fenomenul Caransebeș va urma în alte zile):

”Unul din pastorii baptiști a aflat în 1972 că în biserica sa din cei zece membri ai comitetului de conducere, nu mai puțin de șase erau informatori ai securității.”

”Erau vremuri foarte tulburi. Securitatea era infiltrată în biserică.Nu știai sigur dacă cel sau cea care stătea lângă tine era un frate adevărat și sincer, cu inima toată a Domnului, sau era un ”frate” care a doua zi sau câteva minute se va duce la securitate să spună tot ce a vorbit cu tine, sau mai rău, va inventa că ai spus sau făcut anumite lucruri doar pentru a obține diverse avantaje.” (3)

În postarea viitoare, vom vedea, prin ochii și scrisul unor astfel de turnători, care și-au lăsat amprenta, scriitura în documentele de la CNSAS, cum au transmis ei ”organelor” ce știau despre ”fenomenul Caransebeș”. Sunt pagini în care se amestecă tragismul cu umorul involuntar al declarațiilor.

(va urma)

Note:

(1) Frederic Martel, Sodoma, Anchetă în inima Vaticanului, ed. RAO, 2020, pag. 21.

(2) op. cit., pag 211- 229.

(3) ”Omul evanghelic”, ed. Polirom, 2018, pag 220- 227.

De la pământ la cer. De la ”Omul Evanghelic” la Nicolae Rădoi (6)

Totul a început de la înmormântarea unui om, un dirijor de cor dintr-o biserică baptistă din Lugoj.

Omul, înainte de moarte, își exprimase dorința să vină Liviu Olah la înmormântarea lui și să predice acolo. Pentru evanghelici, înmormântările sunt foarte importante.

Pentru medici, autopsia este ultima datorie a profesiunii față de ființa umană. Pentru veșnicie, este important cum ai primit moartea, dacă ai fost credincios până la sfârșit, cât ai fost conștient și cu rațiunea păstrată.

Înmormântarea este un eveniment important pentru biserica vie. Predica, un element esențial în biserică, are un mesaj deosebit la groapă, pentru că cei rămași în viață sunt îmbărbătați să ducă lupta cu cel rău până la capăt.

Se spune că sunt oameni care au fost treziți din adormirea sufletească cu astfel de prilejuri. Din această cauză, esențial e ca la înmormântare să ai trei elemente la dispoziție: decedatul, publicul și predicatorul.

Publicul trebuie să fie receptiv, iar predicatorul să fie de calitate. La fel ca și în cazul trezirilor religioase, nu este nimic miraculos în asta.

Isus Cristos și apostolii au făcut miracole, minuni, învieri și vindecări, dar trezirile nu fac parte din această categorie. Au spus-o marii corifei ai trezirilor din vechime.

Din păcate, tratatul ”Omul evanghelic” nu vorbește despre treziri, cum nu a vorbit nici despre fenomenul trădărilor la securitate ale unor importanți lideri evanghelici din perioada comunistă. Ambele sunt subiecte dure, greu de abordat, mai ales dacă vrei să nu superi pe nimeni și să rămâi la suprafața lucurilor.

Așadar, Liviu Olah este invitat la Lugoj, la înmormântare, unde îl aștepta puhoi de lume și, printre ei, eroul povestirii noastre, Nicolae Rădoi, spijinit de gardul cimitirului.

Atunci s-a stabilit între ei o prietenie pe viață.

Într-un document de la CNSAS, securitatea consemna răspunsurile pe care le-a dat Nicolae Rădoi la interogatoriu. Printre ele, am citit această frază:

”Pentru Liviu Olah îmi dau viața”.

Cine era Liviu Olah? Foarte pe scurt:  la începutul anului 1970, este chemat să predice la Biserica baptistă nr. 2 din Oradea.

Liviu Olah fusese, până atunci, avocat la Timișoara și predica la o biserică din acel oraș. A acceptat să plece la Oradea, să lase avocatura și să meargă pe drumul spinos al predicării evangheliei, într-o țară comunistă.

Din punct de vedere material, a fost rău, din punct de vedere sufletesc, a fost o binecuvântare. S-a petrecut o trezire, care a pornit din Oradea și s-a răspândit în regiune.

Încet, încet, lumea a început să audă de el și venea să-l vadă și să-l asculte. Trezirea s-a petrecut, în primul rând, printre credincioșii din aceeași confesiune, care au conștientizat că formalismul religios nu ducea în cer.

Apoi, au fost aduși la credință rudele și prietenii celor din biserică, auditoriul obișnuit al predicatorului.

După cum se știe, la evanghelici se botează adulții, la cererea lor, după ce dovedesc, printr-un mesaj, că au înțeles ce fac. Este o cale asumată și conștient aleasă.

Botezul adulților enerva securitatea cu asupra de măsură și, de-a lungul anilor, au impus restricții tot mai mari asupra numărului de botezați anual într-o biserică. Cei care se botezau erau marginalizați de regimul comunist.

Evanghelicii aveau legături cu occidentul și majoritatea americanilor era reprezentată de evanghelici, cum e și în ziua de azi.

Prin căderea cortinei de fier și începutul războiului rece, după împărțirea Europei în cele două lagăre, cum erau numite de comuniști, relațiile cu Vestul erau sub un control strict.

La fel cum s-au petrecut lucrurile cu biserica greco-catolică, care a fost, efectiv, anihilată, iar conducătorii ei martirizați, pentru că erau conduși de la Vatican, (ne amintim de cei șapte prelați romano-catolici beatificați anul trecut la Blaj cu ocazia vizitei Papei Francisc I), evanghelicii au fost oile negre ale regimului.

În urma predicării Evangheliei, prin lucrarea Duhului Sfânt, au venit la credință tot mai mulți oameni. S-au ajuns la botezul a 100-160 de persoane o dată.

La propunerea lui Liviu Olah ca botezul să se facă în apele Crișului Repede, securitatea a intervenit și a interzis botezul. Aceste lucruri se petreceau în anul  1974.

Liviu Olah a devenit un pericol pentru regimul comunist, care avea o religie a lui. Extremele dreaptă și stângă, fie că s-au numit comunism, fie că a fost nazism, au avut o religie a răului bine structurată.

Lui Liviu Olah i s-a interzis să predice. Evident, el a predicat în continuare, cu toate riscurile care derivau din asta.

În anul 1977,  Liviu Olah, proscrisul, omul care aduna mulțimi la predicile sale, a fost invitat la înmormântarea de la Lugoj, unde i s-a interzis să predice.

Nicolae Rădoi, un bărbat tânăr și voinic, cel mai bogat om din Caransebeș, s-a dezlipit de gardul cimitirului, a înaintat, cu greu, spre primele rânduri de oameni îmbulziți, a călcat pe scândurile pe care era pus sicriul dirijorului de cor, sicriul s-a clătinat și era să ajungă mai repede în groapă și, ajuns în față, cu glas de om puternic, obișnuit să comande oameni și să alunge urși, a spus:

”Frate Liviu, vorbiți în numele Domnului!”  

De aici a început totul, de aici a început ”fenomenul Caransebeș”.

În imagine, o poveste ștearsă de pe un perete de la Arbore.

(Va urma)

De la pământ la cer. De la ”Omul Evanghelic” la Nicolae Rădoi (5)

Urmărind, pas cu pas, ideile din postarea anterioară, am putea să confecționăm un robot evanghelic. Suntem în pragul unei ere noi, în care elementele de inteligență artificială ne vor invada spațiul.

Dacă am încerca o programare a acelui robot evenghelic, sunt convins că documentația din ”Omul evenghelic” ar fi foarte utilă și nepericuloasă pentru om și mediul înconjurător.

Un robot evanghelic bine construit are nevoie de un parcurs lin, fără izbituri, pe care istoria le-a consemnat din plin în varianta umană a proiectului.

Omul evanghelic a fost suspus trădărilor de tot felul din interior, care au ajutat organului stat și securității să îl pună la punct, să îl seteze așa cum a dorit. Nu pe toți, evident, pentru că, spre deosebire de roboți, oamenii sunt diferiți unii de alții.

Ideal ar fi fost să aplicăm, fără grijă, la toată suflarea evanghelică, indiferent de sex și vârstă, perceptele pe care le-am enunțat în postările anterioare.

Ce lume minunată ar fi fost! Din păcate, realitatea a contrazis, dramatic, teoria.

Când realitatea nu a putut fi domesticită, atenuată, interpretată, maltratată, edulcorată, dizolvată, ea a fost omisă în totalitate.

Așa s-a întâmplat și cu cartea ”Omul evanghelic”, care a ratat, la mustață, un premiu de bună credință, prin omisiune.

Această omisiune m-a determinat să confrunt cele două realități, una uitucă, scrisă de doctori în științe teologice, cu cea istorisită de un om cu clase mai puține, dar martor al evenimentului crucial din istoria comunistă a evanghelicilor români, ”fenomenul Caransebeș”.

Dacă robotul de care vorbeam ar fi programat, în softul lui, cu elemente de istorie evanghelică românească, gospodărit de autorii tratatului, la întrebarea ”Ce știi despre Caransebeș”, s-ar fi oprit din loc, i s-ar fi stins luminițele galbene și verzi și i s-ar fi aprins cele roșii, de alarmă, și ar fi răspuns: ”Nu știu, nu cunosc,  eu sunt mic și prost!”.

Să sperăm, însă, că până la programarea viitoare, inclusiv neuro-lingvistică, vor apărea alte cărți utile cunoșterii, indiferente la presiunile exercitate de prezent.  

”Am știut atunci că vom avea de luptat cu autoritățile comuniste și cu uneltele comuniste din Biserică, dar nu ne-m închipuit că vom fi trădați și de Iosif Țon, cel care scrisese în 1973 lucrarea ”Cine își va pierde viața”, în care pledase pentru rezistență până la sacrificiu suprem pentru salvarea autonomiei bisericii.

În mijlocul luptei, ne-a părăsit și a trecut de partea persecutorilor scriind împotriva noastră și încercând să influențeze opinia publică împotriva acțiunilor de rezistență depuse de Comitetul Bisericii Baptiste din Caransebeș.” (2)

Toată povestea este extrem de palpitantă, ca un roman polițist, și voi încerca să o prezint, pe larg, în episoadele viitoare.

Caransebeșul este un caz unic în istoria baptiștilor români, o biserică în care principiile enunțate de ALRC (Comitetul Creștin Român pentru Apărarea Libertăților Religioase și de Conștiință) și îndemnurile din lucrarea lui Iosif  Țon, lucrare care circula în toată lumea evanghelică, din țară și în occident, au fost luate în serios și puse în aplicare.

Cum de a fost el omis din tratatul celor nouăsprezece doctori în felurite științe? Eu nu știu, dar poate vă răspunde roboțelul evanghelic.

Despre Iosif Țon, în tratatul ”Omul evanghelic” ni se povestește:

Iosif Țon și contestarea ordinii comuniste. Iosif Țon este un nume bine-cunoscut deopotrivă în bisericile evanghelice, un personaj legendar, cu lumini și umbre, și în societatea românească, îndeosebi în contextul dezvăluirilor de acum câțiva ani privind relația sa complicată cu Securitatea. După studii teologice făcute la Regent’s Park College, Oxford, în anii 1969- 1972, Iosif Țon s-a întors în România și a devenit profesor la Seminarul Teologic București. Înzestrat intelectual, energic și vizionar, Țon a luat atitudine față de ceea ce el considera că reprezintă un pericol pentru bisericile baptiste din România, și anume abuzurile directe și indirecte ale partidului- stat.” (1)

Iată ce scrie despre el Nicolae Rădoi:

”Cei mai mulți au rămas pasivi și ca în orice război au existat și trădători ce au avut impresia că au de câștigat de pe urmă trădării. Printre aceștia cel mai proeminent a fost Iosif Țon.” (2)

Nu am pretenția să aflăm cine are dreptate, dar o mică lumină tot vom aduce, în postările viitoare, integrând, astfel, ”fenomenul Caransebeș”, cum l-am numit eu, într-un volum care l-a exclus, fiind, probabil, mult prea incomod de abordat.

Se spune că istoria e scrisă de învingători. Rămâne să stabilim cine sunt învinșii.

(va urma)

În imagine, un perete de biserică de pe care s-au șters contururile, dar se pot imagina adevărurile.

Note:

(1) Dorin Dobrincu, ”Sub puterea cezarului”, în ”Omul evenghelic”, pag. 211 și urm., ed. Polirom 2018.

(2) Nicolae Rădoi, ”Între frați apare și trădarea”, în ”O cetate de necucerit”, pag. 117.

De la pământ la cer. De la ”Omul Evanghelic” la Nicolae Rădoi (4)

Evanghelicul consideră că Biblia reprezintă temelia credinței sale, mai degrabă decât tradiția, rațiunea sau experiența. Este interesat de lectura, studiul și memorarea Scripturii, preocupare care depășește cu mult pe acela al credincioșilor obișnuiți din spațiul ortodox sau catolic. (1)

El consideră că misiunea, evanghelizarea, mărturisirea evangheliei lui Cristos sunt parte din responsabilitățile fiecărui creștin, nu doar a clericilor și misionarilor.

Iubirea creștină jerfitoare în acțiune este rezultatul dimenisunii holiste a misionarului creștin.

Bisericile evanghelice excelează prin calitatea relațiilor între membri și prin dedicarea lor unii față de alții. Reversul acesteia este însă un anume izolaționism al acestor comunități în propria subcultură.

Evanghelicii își afirmă cu multă convingere dedicarea pentru un nivel înalt de moralitate, în plan individual, familial și comunitar.

Toate aceste idei sunt ilustrate în cartea ”Omul evenghelic” de către unul din cei doi coordonatori ai volumului, domnul Dănuț Mănăstireanu.

Evident, problematica pe care o dezbate domnia sa acolo este mult mai vastă, dar aici nu este nici locul, nici timpul să discutăm aceste probleme.

Esențial este că sunt bine sintetizate de autor și mi-au fost de un real ajutor în descifrarea trăsăturilor esențiale ale vieții lui Nicolae Rădoi, ce este tipologic evanghelicului și ce este particular, numai al lui.   

În aceeași notă, dar ceva mai critic, Dănuț Mănăstireanu scrie că, temperamental, evanghelicul român este în general un om deschis la nou, dar, paradoxal, este, totuși, un conservator, chiar dacă nu în aceeași măsură ca ortodoxul generic.

Evanghelicul este în general un om harnic și cu inițiativă economică.

Ca mai toți adepții Reformei radicale, (anabaptistă, spre deosebire de cea luterană și calvinistă), evanghelicii trăiesc cu obsesia unei utopice întoarceri la așa-zisa ”epocă de aur a bisericii” din primul secol.

Aceasta implică nostalgie, idealism și nerealism, ducând, de multe ori, prin neglijarea istoriei și a tradiției bisericii, la repetarea erorilor și ereziilor mai mici sau mai mari ale creștinilor din veacurile trecute.

Pe de altă parte, în contrast cu lipsa simțului istoric, evanghelicul este un om orientat spre viitor, optimist și plin de nădejde.

Pentru evanghelic, scopul vieții sale, mânturirea este văzută ca o realitate preponderent viitoare, realizată în ceruri, mai degrabă decât o realitate actuală.

Acest sens al orientării către viitor tinde să paralizeze mecanismele vieții pământești, atunci când n-o înghite cu totul.

Filozofia escatologică fatalistă, prezentă uneori (”De ce să-ți pierzi vremea încercând să-ți înbunătățești viața aici, când, oricum, toate acestea vor arde în curând?”), este o adevărată patologie, care ia forme diferite în toate grupurile religioase fundamentaliste.

Antiintelectualismul domină mentalul evanghelic în totă lumea, nu numai la noi, ducând la izolarea intelectualului în biserică. Intelectualul este tratat cu suspiciune de credincioșii obișnuiți. De multe ori, înfloresc cu ușurință, din această cauză, teorii conspiraționiste și scenarii escatologice abracadabrante.

În multe locuri din lume, bisericile evanghelice sunt considerate printre cele mai intolerante comunități religioase.

Evanghelicii români sunt, per ansamblu, la fel de antiecumenici și intoleranți față de alte comunități religioase, ca și comunitățile ortodoxe de la noi. E vorba de un conservatorism funciar, dar și de ignoranță în ceea ce privește conceptul de ecumenism în sine.

Izolaționismul social și cultural al evanghelicilor de-a lungul anilor a avut ca efect absența unei voci evanghelice majore în domenii precum cel jurnalistic sau al artei, cu mici excepții (Liviu Mocan, Ionatan Piroșcă, dintre cei mai importanți).

După această baie de teorie, care reprezintă și o invitație la lectura, în extenso, a cărții ”Omul evanghelic”, voi reveni, spre seară, la Nicolae Rădoi, ale cărui trăsături fundamentale sunt reflectarea aproape perfectă a celor oglindite în portretul general.

Există, însă, ceva particular în omul acesta, o măreție a lui, o atingere divină care l-a condus, l-a împins, mai degrabă, spre locuri și înrtâmplări neobișnuite, care i-au marcat viața, lui și generației din care face parte, legându-i numele de mari personalități ale evanghelismului românesc, și în bine, și în rău, cum au fost Liviu Olah sau Iosif Țon.

Haina pe care a purtat-o este cea descrisă în postare, dar carnea, omul, cu durerile și ispitele sale, cu căderile și triumfurile de moment, fac parte din ce va urma, din ce vom descifra împreună în aventura unei vieți.

În imagine: Biblia în traducerea lui Luther, în lumba germană, cu litere gotice, pe care o am moștenire de la străbunica mea, născută Fisher.

Note:

(1) Dănuț Mănăstireanu, Identitatea evanghelicilor români: rădăcini, actualitate, perspective, în ”Omul Evanghelic”, ed. Polirom, 2018. , pag 244- 297.