PRINCIPELE

Vă supun atenţiei un text „în exclusivitate” de la un tînăr care îmi este foarte drag, un monarhist înfocat, Vişan Miu Tudor. El nu are nevoie de introducere, vă veţi lămuri pe parcurs despre ce e vorba. Dacă ar fi fost scris în perioada interbelică, ar fi fost mult mai actual, mai pe val, decît acum. Astăzi, cînd alergăm ca disperaţii să votăm nişte tembeli, ceea ce scrie Vişan Miu Tudor ne poate părea desprins de realitate. Pentru mine a fost o lecţie frumoasă de seninătate, pe care bătrîneţea mea republicană şi chinuită de anchilozele trecutului mă împiedica să o învăţ de unul singur. Îi mulţumesc pentru încrederea acordată. 

PRINCIPELE

Organizaţia monarhistă din care fac parte a organizat un concurs de desene, „Un rege, o regină”. L-am lansat de ziua Reginei, pe 18 septembrie, trimiţând două scrisori de felicitare la Palatul Elisabeta. Una dintre ele, adresată Principesei Margareta, inludea o invitaţie la evenimentul nostru, pentru un membru al Familiei Regale. Luni, 29 septembrie, am fost anunţaţi că ASR Principele Nicolae doreşte să participe la eveniment. Era chiar o zi după congresul nostru naţional din Buşteni…

Mai întâi, ca o clarificare – deşi am 18 ani şi sunt membru al alianţei noastre monarhiste de mai puţin de 6 luni (din mai 2014)- am fost investit cu o mare încredere de colegii mei, incluzând-o pe norabila doamnă Marilena Rotaru. În baza unei frumoase colaborări anterioare, gazdele noastre, reprezentantii Jockey Clubului (al cărui preşedinte este Majestatea Sa Regele) m-au investit cu aceeaşi încredere, astfel că am ajuns să coordonez evenimentul din acea seară.

Evenimentul era programat să înceapă la 17:15, după venirea principelui.

Alteţa Sa a ajuns la 18:00, după ce un straniu fenomen din capitală (recurenţa blocării traficului, mai ales pe traseul Şos.Kiseleff-Calea Victoriei, ultima – îngustată prin înţelepciunea administraţiei publice, pentru amenajarea pistelor pentru biciclişti) nu i-a îngăduit să onoreze inestimabila virtutate a ilustrului său înaintaş…

Situaţia a fost destul de tensionată nu datorită aşteptării (copiii au fost mai cuminţi decât părinţii lor…), ci deoarece, de la 18:20, gazdele noastre aveau alt eveniment, cu participarea Alteţei Sale, un concert dedicat aniversării Majestăţii Sale Regelui.
Nu îţi redau acum trăirile prin care am trecut în timp ce am depus efortul pentru a condensa întreaga desfăşurare a evenimentului (planificată pentru 30 de minute, până la 17:45), finalizând, cred, la de la 18:00 la 18:15.

Concertul a început la 18:40. Deşi m-am încadrat în timp, am gafat în cel mai important capitol: protocolul regal. Nu intru în detalii… (Scap, aici, doar o remarcă: în zilele noastre, auzul sintagmei de protocol regal produce indignări foarte hotărâte, cu referiri la evul mediu… O mare parte dintre criticii acestuia, în prezenţa unui preşedinte sau prim-ministru, au o cu totul altă atitudine, chiar dincolo de protocol. În opinia mea, este o chestiune de bun simţ să te ridici în picioare când soseşte invitatul aşteptat de toată lumea, să nu-i întânzi mâna unei persoane de rang mai înalt /n-am văzut pe cineva să întindă mâna vreunui înalt demnitar republican, lui Băsescu, de pildă/, să i te adresezi conform cu apelativul său oficial, să respecţi convenţii ce ţin nu doar de o prezenţă regală, ci de desfăşurarea unui eveniment…).
Detaliile pe care le-am ignorat, nu tocmai minore, m-au plasat puţin în culpă. Relevant este, cred, că principele nu mi-a dat nicio sugestie că l-aş fi deranjat, în timpul sau după eveniment. Dacă mi-aş fi exprimat vreun regret faţă de el, mă încred că, mai degrabă, s-ar fi amuzat….

Principele are o relaţie specială cu copiii. Le arată o prietenie, o căldură care lasă o impresie puternică.

Am lansat, în meteorica mea introducere, remarca:

„Copiii  înţeleg mai bine regalitatea decât mulţi dintre politologi”.

Niciunul nu şi-a exprimat nemulţumirea faţă de întârzierea principelui, erau cuminţi ca nişte îngeraşi, iar, când au fost chemaţi pentru primirea premiului, s-au bucurat, cred, mai mult că a venit din partea principelui. Momentul preferat trebuie să fi fost fotografia de final. Deşi a durat puţin, toată atmosfera a fost foarte plăcută…

După premiere, copreşedintele alianţei noastre, Cătălin Şerban, i-a dăruit principelui o carte din 1936, reeditată în 2014, Cum învăţa a-şi cunoaşte ţara Măria Sa Mihai, scrisă de profesorul de geografie al clasei palatine, Ion Conea. Bineînţeles, i-a spus că aşteptăm să vină pe Tronul României. Alteţa Sa a râs. 
Am avut, apoi, plăcerea de a discuta cu Alteţa Sa după concert: ca un detaliu simpatic, s-a îngrijit să iau şi eu un pahar cu şampanie. Ştie deja bine româneşte (ne-a spus că, acum, vorbeşte româna tot timpul), deşi, pentru a-i fi mai uşor, am dat-o pe englezeşte. Când i-am spus că ne-am săturat de republică, ne-a aprobat, dar nu cu atitudinea unei persoane care abia aşteptă să acceadă la putere, ci cu respectul cu care un Rege acceptă opiniile celor care, într-un regat, îi sunt „supuşi”.

Cred că este bine că nu poartă cu sine un „discurs legitimist”, de genul: „Da, Coroana va fi a mea”. În fond, un Rege e un rege şi când nu e rege, aşa cum o demonstrează regele Mihai de peste 60 de ani…
La final, principele şi-a ales, la invitaţia noastră, o pictură cu regele Carol I. Nu era premiată, n-avea nici menţiune. Ne-a împărtăşit intenţia de a o expune în birou. Mi-a mulţumit, zâmbind larg, de 3-4 ori…

Nu ştiu cât de pregătit este să devină Rege. La nici 23 de ani, regele Mihai a făcut actul de la 23 august 1944. Principele Nicolae are 29 de ani şi îi lipseşte pregătirea militară formală. Gândirea lui este una foarte sănătoasă. Ai citit „Drumul spre casă”, dialogul lui cu Filip Iorga? Nicolae vrea, în primul rând, să facă bine: şi îl face. Ar putea fi „un rege pentru liniştea noastră”… Într-o monarhie, regele sau regina are posibilitatea de a numi un altfel de prim-ministru.

Dar de unde, dragă prietene, vom găsi un Brătianu sau un Maniu?

Dacă ai o altă opinie decât a mea, m-aş bucura să o aud. Deşi am promis cuiva că voi fi monarhist tot restul vieţii mele, asta nu înseamnă că refuz cu indignare posibilitatea de a fi un tâmpit tot restul vieţii mele.

În timp ce îl aşteptam pe principe, un domn simpatic din Galaţi m-a spus:

„Ai cam avut ghinion la ultimele două evenimente [mai avusesem un cross de ziua Regelui, în Herăstrău, pe un vânt supărător; după amiaza, a şi nins în Bucureşti…]. Mai du-te pe la biserică, la liturghie, fă nişte acatiste, o spovedanie… De acolo cred că-ţi vine”.
La parohie mă duc în fiecare duminică.

Iar, pentru spovedanie, mă simt mai confortabil scriindu-ţi ţie. Numai la Athos sau la Sihăstria cred că mi-aş putea deschide sufletul în faţa unui duhovnic.

VIŞAN  MIU  TUDOR

Bine că Băsescu nu-i Petru cel Mare

ISTORIA UNOR BĂRBI RUSEŞTI 

de VIŞAN MIU TUDOR

Bărbile au fost şi încă sunt o mare mândrie pentru mulţi. Istoria bărbilor este una stufoasă, mai ales a celor ruseşti. În Rusia de demult se credea că barba îţi dă maturitate. Ţarul Ivan al IV-lea a fost unul groaznic, dar barba lui era uimitoare.

Însă a fost un ţar care s-a amuzat nespus pe seama “podoabelor faciale” ale supuşilor săi – în primul rând, i-a pus să o radă; pe unii i-a bărbierit cu forţa, dar dacă nu voiau nici în ruptul capului, plăteau o…. taxă pe barbă! Glumeţul care a introdus această taxă era un mustăcios pe nume Petru cel Mare, iar ruşii din timpul său şi-au apărat barba cu multă mândrie: nu numai că şi-au cam golit buzunarele, umplând visteria ţarului, dar au şi purtat o medalie care să ateste public că barba lor era…. ridicolă. Citește în continuare „Bine că Băsescu nu-i Petru cel Mare”

Mărul din gît

de VIŞAN MIU TUDOR        

Merele sunt fructele preferate ale omului. Probabil sunt şi primele din care a muşcat… chiar dacă o îmbucătură din fructul cules din pomul interzis a avut drept consecinţă izgonirea sa din Grădina Edenului. Omul nu are resentimente faţă de mere: mănâncă multe şi cu poftă.

Merele sunt, într-un fel, ca sentimentele: au forme, culori şi gusturi diferite. Nu vei găsi niciun măr identic cu altul. Asemănător, da, dar identic, nu. Citește în continuare „Mărul din gît”

Jindul unei mese pline…

                                             … ŞI A UNUI SCAUN GOL

de VIŞAN MIU TUDOR

            Cum arată o masă plină? Ei bine, cel mai probabil nu arată într-un singur fel… în afară de faptul că are o formă, o culoare şi, în general, un aspect unic, masa este o piesă de mobilier pe care poţi să pui orice obiect care nu o sparge. Pe masa din sufragerie poţi să întinzi bucatele, pe masa din birou poţi să-ţi pui maşina de scris, pe masa din atelier poţi să-ţi pui uneltele de lucru, pe măsuţa de lângă canapea poţi să-ţi pui picioarele, iar pe masa de la şcoală îţi pui manualele şi caietele, iar dacă nu-ţi place ora respectivă, poţi să-ţi pui capul, dar nu este indicat: poţi pierde cunoştiinţe esenţiale. Citește în continuare „Jindul unei mese pline…”

În timpul lui Tudor

FĂRÂME DE TIMP

de VIŞAN MIU TUDOR

Timpul… de ce trebuie să meargă el mereu înainte, niciodată înapoi? În ultima vreme ne lipseşte tuturor: nu ştiu de când am trecut într-o lume a vitezei, dar odată ce am făcut această trecere, totul se mişcă mai repede: informaţia, maşinile, oamenii, chiar şi ceasornicul parcă face “tic-tac” mai iute.

Deşi ne întoarcem ceasurile cu o oră înainte în timpul iernii, tot parcă acele 60 de minute se risipesc imediat, iar apoi, în fine, în vară trebuie să-l dăm şi cu o oră înainte. Câteodată, câştigăm chiar o zi întreagă, în februarie, datorită unui fenomen interesant (1), însă tot parcă nu ne ajung acele 24 de ore (2). Citește în continuare „În timpul lui Tudor”

Principiile mecanicii… sociale

ACŢIUNEA ŞI REACŢIUNEA MASELOR 

de VIŞAN MIU TUDOR

            În anul 1687,  Newton (1) a enunţat cele trei legi ale fizicii mecanice care l-au făcut faimos. Acestea sunt valabile nu numai pentru corpuri, dar şi pentru ansamblul unitar de corpuri omeneşti numit “societate umană”.

Din Principiul I al Mecanicii (2) tragem concluzia că societatea stă pe loc dacă nu primeşte un impuls şi derapează ca un tren nebun dacă nu pui un zid în faţa ei. De asemenea, este inutil să o tragi într-o direcţie dacă cineva cu aceeaşi forţă o trage în alta: masa de oameni va rămâne pe loc.

Principiul al II-lea al Mecanicii spune că F = ma, adică Forţa este produsul dintre masă şi acceleraţie. Din această lege deducem faptul că Forţa societăţii umane este produsul dintre numărul de persoane care alcătuiesc masa de oameni şi acceleraţia vitezei cu care ei dau un răspuns (adică acţionează). Citește în continuare „Principiile mecanicii… sociale”

Să nu spui zău! Parol!

JURĂMÂNTUL ZILNIC

de VIŞAN MIU TUDOR 

Pe când bunica mea era mic copil, ea folosea foarte des un anumit cuvânt pe care nimeni nu ar trebui să-l rostească pentru orice fleacuri. Acest cuvânt îl folosim zi de zi, pentru a întări o afirmaţie sau o negaţie.

Bunica folosea acest cuvânt în faţa mamei, pentru a o convinge de adevărul spuselor ei. Ce credeţi ca îi spunea? „Jur”? Oh nu, termenul folosit de ea este unul mult mai nevinovat, pe care il utilizâm fără sa fim conştienţi că are valoarea unui jurământ. Evdochia o certa mereu, încerca să o dezveţe, însă obişnuinţa nu o schimbi prin ceartă. În fine, într-o zi, străbunica mea i-a explicat fiicei ei ce înseamnă de fapt acel cuvânt. Citește în continuare „Să nu spui zău! Parol!”