BRĂILA. Centenarul fără sfârșit (4)

Ușa de la intrare era înaltă, din lemn masiv, în stil neoromânesc. Dincolo de ea, era o săliță, unde, când întârziai, așteptai să cânte biserica.

Prima oră era cea de rugăciune. Cum intrai, pe băncile din stânga erau bărbații, iar pe cele din dreapta,  femeile. Amestecătura din ziua de azi era interzisă.

În general, primii care se rugau erau cei mai în vârstă sau cei mai rugativi. Nu era o ordine prestabilită, așa încât, dacă se nimerea să înceapă doi moși surzi  în același timp, se rugau, fiecare în legea lui, cu voce tare, fără să-l audă pe celălalt, până când cineva reușea să-l deconecteze de la Dumnezeu pe unul din ei.

Ora de rugăciune era esențială. Eu, fiind copil, mă plictiseam cumplit și mă foiam în bancă. Banca era în așa fel făcută, încât era mai bine să stai în picioare, decât așezat. Ergonomia era dictată de sporirea credinței prin mijloace dure, comoditatea fiind un păcat, vecină cu lenea. Nu puteai să-ți întinzi picioarele, nu te puteai prelinge pe un plan înclinat. La final, arătai ca un echer.

Nu am reușit niciodată să ajung la balcon, acela fiind un potențial loc de refugiu. Eram mereu trimis în față, de unde nu aveam scăpare.

În ultimele rânduri, erau cei mai înalți:  Sezonovii, ca un zid.  Valentin, un politehnician de elită, șahist profesionist, fost voleibalist și un bariton-bas cu voce de operă, distins și frumos, sărac la vorbă, meloman înrăit, cu o colecție frumoasă de discuri, cu Mozart în prim plan.  

Iacob, zis și Puiu, prietenul și vărul meu, omul cu care am bătut Dunărea în lung și-n lat. Uneori, duminica, trebuia să facă pe barcagiul și să plimbe, într-o croazieră care nu-i făcea plăcere, credincioșii veniți de pe alte meleaguri, oameni de la deal sau de la munte, pentru care o foială pe Dunăre era o aventură.

Puiu trăgea la vâsle în ținută de oraș și răgușea țipând la ei să nu se miște că răstoarnă barca. Cânta la cor, la orchestră (mandolină) și rămăsese, într-un an,  corigent la botanică, deși făcea piața în fiecare zi și știa legumele și pe dinafară și pe dinăuntru. 

Iașa și Dănila erau frați, dar nu semănau. Dănila era colțuros, slab și cu umeri lați, purta ochelari cu ramă de baga și semăna cu Mircea Eliade, în pozele din tinerețe. Era un pescar înrăit, fuma pipă, pe ascuns, își pregătea, singur, sculele de pescuit profesionist. Inginer de elită, cu studii în Occident, ar fi ajuns, în condiții normale, director de fabrică sau de șantier naval.

Iașa era un bărbat elegant, cu mustață a la Clark Gable, cu care semăna leit. Om de calitate și de solidă cultură, cu o tinerețe aiurită, înainte de naționalizare, cu escapade de (ne)povestit la nepoți, prin București, pe Calea Regală, relatate de mama, convertit fulgerător și definitiv la credință, a ținut ore de vis la școala duminicală, în anii în care religia era interzisă în școli.

Untitled-Scanned-32

În imagine: Cu Puiu, cel din dreapta, în curtea bunicilor de la Brăila.   Dincolo de casa din plan îndepărtat, era faleza Dunării. Puiu a emigrat în anii ’80, ca mulți alți români care au avut curajul să aleagă libertatea,  deși știau că vor renunța la prieteni, la limbă, la meserie, la cetățenie și vor fi priviți cu îndoială, ca apatrizi, ca refugiați politici. Am fost buni prieteni, încă din copilărie, deși părinții lui nu erau în cele mai bune relații cu bunicii mei. Pentru noi, chestiile astea, însă, n-au contat. Nepotul unor oameni influenți din America, al lui Alexa Popovici (căsătorit cu Dașa Sezonov, mătușa dinspre tată a lui Puiu), a plecat împreună cu părinții și cu fratele său Gigi Sezonov, căsătorit cu Aurora. După câțiva ani, mi-a trimis tratatul de medicină internă a lui Harrison, în două volume, cu o copertă de culoare verde, o carte esențială pentru orice medic care se respectă, apoi n-am mai știut nimic de el. Am aflat de la Mihai Ciucă, luna trecută, că a murit de diabet, în urmă cu doi ani. 

Reclame

CELE NOUĂ FAZE ALE UNUI PESCUIT DE SUCCES

Azi am avut parte de un workshop cu o găină de apă (nu cunosc ce pasăre era, așa încât folosesc un termen generic).

Ne-am întâlnit pe malul lacului Bicaz, în satul Ceahlău. Specialiștii recomandă, în astfel de cazuri, să te pitești într-un tufiș, dar aici tufișuri nu există, în schimb am avut parte de un mâl negru, lipicios, adânc, împuțit și fierbinte.

M-am apropiat tiptil de pasăre până la vreo cincizeci de metri, pentru că nu știam ce face, în timp ce tipa mă fixa cu niște ochi galbeni, ca un semn de tras la țintă. Abia când m-am uitat prin teleobiectiv am văzut carnagiul!

Persoanelor alergice la pește le recomand să nu se uite prea atent.

Secvențele sunt clare: pasărea se uită cu un ochi la apă, apoi atacă, scoate peștele, îl rotește în cioc, îl aruncă în… cerul ciocului sau cum s-o fi numind, apoi îl ia în fălci, îl dă pe gât, care se umflă pe măsură de carasul sau plătica alunecă în intslație, apoi totul reintră în normal și ne putem privi în ochi, ca de la pescar la pescar.

0

1

2

3

4

5

6

7

8

 

BRĂILA. Centenarul fără sfârșit (3)

scan_20161027_214553

Deși nu-mi face mare plăcere să continui postările legate de centenarul brăilean, am s-o fac, pentru că ceva din familia mea a fost zidit acolo, în pereții invizibili din Dianei, la numărul 9.

Cred că meteahna unora din noi, conștienți sau nu, este ambiguitatea. Din moment ce foarte puțini avem vocația de martiri sau de eroi, trebuie să ne adaptăm, cumva, cerințelor prezentului.

Dacă, în vechiul regim, dușmanul era clar și se numea comunism și bâta lui, securitatea, astăzi este politicul corect și nu numai, pentru că, așa cum folosim excesiv termenul de post-modernism, lașitatea, gratuită sau nu, devine, elegant spus, corectitudine politică.

Opinia personală asupra unui eveniment cum a fost cel de la Brăila de săptămâna trecută, dacă nu coincide cu cea a organizatorilor sau a majorității celor prezenți sau ne-prezenți, este, automat, taxată ca rea-voință, frustrare și atac la persoană sau la un grup dominant din biserica respectivă.

A apărut, și la mine, în ultimul timp, tendința la autocenzură.

Fiind vorba de Brăila și de o biserică fondată de un străbun de-al meu, voi lăsa, însă,  lehamitea, autocenzura, lașitățile și ambiguitatea la o parte și am să scriu ce cred.

O  întrebare: există o continuitate reală între biserica baptistă din Brăila din timpul comunismului și cea de după 1989?  Dacă există deosebiri între cele două, care sunt acelea?

Părerea mea este că, o dată cu căderea comunismului, în această biserică, și nu numai, s-a câștigat ceva și s-a pierdut altceva. Din păcate, dacă întrebi oamenii, nu vei primi un răspuns clar. Am fost învățați de înaintașii noștri că dușmanul bisericii e ca un leu pândind la ușă și că, indiferent cât de cumplit e să suporți nedreptățile din interior, e mai bine să taci, ca să nu strici lucrarea.

Că așa s-au petrecut lucrurile o dovedește fragmentul de mai jos, dintr-un articol semnat de Mihai Ciucă:  

” Pensionat în 2009, Ștefănuți a sfârșit alergarea în 2010. Câțiva ani mai devreme, o parte dintre membri, coordonați de Marius Mezin, au format o nouă biserică.”

Câți membrii au plecat, de ce și în ce an, autorul articolului nu spune, deși s-a vorbit mereu despre viziunea grandioasă a pastorului Ștefănuți: dizidența nu făcea parte din ea.

Despărțirea a avut, în mod sigur, una sau mai multe cauze. Inițial, lor li s-a dat voie să folosească clădirea ridicată de străbunul meu, în Dianei, la nr. 9. Am înțeles că, acum, clădirea aparține, în continuare, cultului baptist, dar nu am găsit pe net vreo informație care să mă lămurească ce destin i se pregătește acestei construcții-băbuță, ajunsă centenară și care e, aparent, părăsită.

Am mai scris, pe blog, ce părere am despre fenomenul Metanoia și despre Harvest, așa că nu pot fi bănuit că am simpatii pentru gruparea respectivă.

Imaginea mea despre biserica din Brăila este dreptunghiulară, după forma clădirii celei vechi, nu circulară, cum arată cea nouă. Adevărul, însă, nu are formă geometrică și întrebările pe care mi le pun nu țin de visul meu, ci de întâmplări fără răspuns.

Rog cititorii, garantându-le anonimatul, să-mi scrie dacă știu ceva despre acest subiect: de ce s-a rupt biserica, câți membrii au plecat și în ce an.  

ÎN IMAGINE: STRĂBUNII MEI, CU BĂRBI ȘI CU MUSTĂȚI. Îl citez pe Valentin Popovici, din amintirile povestite la Brăila, cu ocazia Centenarului:  ”E ceva de la bătrâni, că toți aveau câte un cioc, câte o barbă și puțină mustață. Și la noi în biserică (la Chicago, n.m) eu am spus: lăsați ciocul, avem câteva surori care vin și-mi spun, arată ca un terorist, frate, cu barba aia. Și încerc și eu să fac morală și să vin cu poza bunicului meu. El a fost terorist? El a fost un sfânt al Domnului!… Încerc să nu mai arăt prea multe poze din trecut.” 

Eu îndrăznesc, politic incorect, să le arăt… 

 

Brăila centenară: diez rezist (2)

sigla 100 de ani

Despre străbunicul meu, Avram Sezonov, și despre bunicii mei, Elisabeta și Pavel Sezonov, nu a avut cine să vorbească sâmbătă seara.

Pe genunchii străbunicului se așezau cei doi nepoți, mama, care nu mai este, și unchiul meu, care are 88 de ani și nu a putut să vină din cauza căldurii și a celor peste 400 de kilometri de șosea românească.

Copiii îl trăgeau de barbă pe bătrân, până când, în ochii lui, albaștri și credincioși, apăreau lacrimi de bucurie și durere. La asta foloseau bărbile lor.

Bunicul a fost paralizat vreo douăzeci de ani și a mulțumit lui Dumnezeu, până în ultima clipă, pentru încercările prin care îl trecea.  Am păstrat scrisori și voi da fragmente din ele pe blog, cu altă ocazie.

Bunicii se duceau la biserică fără mașină. Pe vremea lui Ceaușescu, puțini aveau așa ceva.

Bunica venea de pe o străduță, de la faleza Dunării, străbătea toată Brăila, până la Piața Mare, făcea colțul de multe ori și intra pe strada Dianei, la numărul 9, unde era adunarea. Nu s-a plâns niciodată că Dumnezeu locuia prea departe.

Lângă biserică era un cimitir evreiesc, părăsit, o metaforă a legii vechi și-a celei noi, de peste drum.

Când ieșeau de la adunare, toți se strângeau, ciorchine, în stradă, sporovăind, îmbrățișându-se, râzând.

Apoi, o luau încet, în grupuri mici, spre case. Se cunoștea de la o poștă că erau altfel: femeile cu fustele peste genunchi, nemachiate și cu părul natural, încărunțit; bărbații, cu cravată, cămașă și costum, cu pantaloni la dungă și pantofii stălucitori, frecați cu cremă de ghete Guban. Bunicii mei au fost la fel ca toți ceilalți.

Primul predicator pe care l-am cunoscut la Brăila a fost Ioan Trif, al doilea a fost Iosif Ștefănuți. Ioan a botezat, Iosif a hrănit.

Într-un concediu, am ajuns, fără să știu, în curtea unei biserici catolice din Maramureș. Preotul m-a condus într-o cameră, din spatele altarului, și mi-a arătat o pictură în stil renascentist, primită cadou de la cineva, reprezentând-o pe Maica Domnului cu Pruncul.

”Vedeți, mi-a spus, oriunde ne-am așeza, Măicuța se uită la noi, draga de ea!”

Și cu Trif era la fel: în orice loc stăteam, mi se părea că se uită numai la mine și că vorbește numai pentru mine. Mă foiam, toată predica. La final, mă aștepta la ușă, îmi lua mâinile în mâinile lui, mă privea în ochi, zâmbea, și-mi spunea o vorbă bună, numai pentru mine.

La Brăila, Trif a fost foarte iubit de oameni. Făcea vizite la bătrâni, avea o bască neagră  și-o bicicletă verde, grea, cu scăunel de lemn, pentru fetele lui, Lena și Cornelia. O rezema de burlanul cel verde din curtea bunicilor mei.

Când a plecat din Brăila, a fost jale mare: lideri la plâns au fost frații Ciortuz, Oprișan, Ciucă și Piroșca.  Primii trei aveau, fiecare, o casă de copii, toți blonzi, tunși scurt, cu părul ca puful de pui înfipți în dop, suvenir de la Sinaia.

Iașa Sezonov era un dascăl minunat de școală duminicală, Dănilă Sezonov, un inginer cu studii la Liege, avea barcă și fuma pipă, pe ascuns, când se ducea la pescuit, Oprișan dădea miere la rugăciune, iar Ciortuz Îl plângea pe Isus, de bucurie că a Înviat.

Ștefănuți avea o voce caldă, învăluitoare, ”un izvor de horum-harum, câştigând cu clipoceală nervum rerum gerendarum”.  Graseia și când tăcea. 

În ultimii ani de viață, Ștefănuți, care rezistase în fața securității, mi-a povesti cum era când se ducea în America, după revoluție:

”Americanii sunt niște copii mari. Îmi pregăteam predicile cu minuțiozitate (avea o bibliotecă impresionantă), dar ei îmi spuneau: Lasă Iosife, nu te obosi, predicatori avem și noi, tu vino să te vedem, să te pipăim, să ne convingem că exiști…”.  Pentru că voiau să știe din ce era făcut un sfânt baptist.

Ștefănuți a avut un curaj nebun, o rezistență fără margini în fața terorii securiste. A avut stofă de martir.

Când s-a mutat în casă nouă, a văzut că pe sticla de cristal, de la intrare, erau gravate, de vechiul proprietar, un I și-un S: adică Iosif Ștefănuți, mi-a zis el, convins că Dumnezeu i-a dat o jucărie, la despărțirea de pământ, copilului bătrân care era.

Imaginea este de pe facebook-ul bisericii baptiste Sfânta Treime din Brăila.

 

 

 

 

Brăila centenară: diez rezist (1)

sigla 100 de ani

Timp de două zile, la Brăila a fost serbarea a 100 de ani de existență baptistă. Majoritatea celor care au dorit să participe s-au revăzut la dată fixă, după mulți ani. Rău este că unii, care puteau să vină, n-au venit: mă număr printre ei.

Biserica baptistă din Brăila a fost fondată de un străbun de-al meu, care se numea Sezonov, nume bun până în momentul în care mama l-a schimbat cu Stoica, prin căsătoria cu tata, iar Stoica n-a fondat nimic.

E bine că tinerii au aflat, prin cartea și albumul ilustrat ale lui Mihai Ciucă, că a existat un om foarte bogat, care avea o uleiniță în Brăila, printre cele mai mari din țară, că omul a fost credincios, a ridicat un locaș de închinare pe banii lui și i-a ajutat cu de-ale gurii pe cei nevoiași. Rău a fost că omul a pierdut tot avutul, după naționalizare, a fost uitat de toți și a murit chiriaș într-una din propriile case.  

În prima seară, s-au depănat amintiri: au trecut prin fața adunării, doi câte doi, cei care au avut legătură cu familia sau cu lucrătorii evanghelici, de-a lungul anilor. Au fost pregătite două scaune, deși Neagu Djuvara stătea în picioare la peste 90 de ani și refuza să vorbească adunării din altă poziție. Așa a fost mai intim, mai ca la șezătoare. 

A fost bine că vorbitorii s-au simțit degajați. Valentin Popovici, de exemplu, un mare predicator și lider baptist din America, a condamnat cu fermitate moda bărbilor la bărbații moderni din adunare, amintindu-mi de Petru cel Mare, care i-a ras pe boieri, când s-a întors din occident. Noroc  că Valentin Popovici n-a stat prea mult în România, altfel începea cu ciocul tânărului pastor din Brăila.

E bine că atmosfera a fost caldă, (diez rezist), deși evantaiele au ținut loc de aer condiționat. Nu toți s-au plâns de căldură: Valentin Popovici a venit la patu ace, la costum și la cravată, (diez rezist),  în semn de respect pentru adunare și pentru mama sa, Dașa Sezonov. Adunarea a înțeles că ei îi lipsește ceva (diez rezist).  

A fost minunat când l-am revăzut pe Virgil Sezonov, omul care a condus cu curaj orchestra din biserică pe vremea comuniștilor, cum l-a întrebat Mihai Ciucă, ce-i place mai mult, teatrul sau filmul, și el a răspuns, diez rezist, că nici unul, nici altul, și a citit din poeziile sale recent publicate prin grija lui Mihai.  

E bine că pastorul din Brăila e un om tânăr, chiar prea tânăr. Vorbește fluent și fără greșeli limba română, cu un ușor accent din vestul țării. Are limbajul trupului, mișcându-se pe scenă, șezând sau în picioare,  ca prezentatorii de varietăți de la televiziune. În rest, pare un băiat inteligent, bun și credincios, o apariție proaspătă și reconfortantă, printre pastorii hârșiți de a doua zi. 

A fost bine că sărbătoarea s-a ținut în marea biserică construită după revoluție și că un grup de curajoși  s-a dus să o viziteze pe cea veche, de acum o sută de ani, pe o căldură de foc, de la 35 de grade în sus, (diez rezist), dar n-au spus cum au evitat-o în ultimii ani.

A fost bine că au fost evocați pastorii care au condus biserica de-a lungul anilor și că rudele ultimilor doi au povestit câte ceva din viața lor, deși prea puțin pentru unul și, poate, prea mult pentru altul.

În prima seară, fondul melodic a fost prezent și energic. Grupul de trei, soprană, alt și papion, au acoperit adunarea, atunci când aceasta i-a urmat în cântare,  și nu pentru că cei trei ar fi avut volum maxim, ci pentru că adunarea avea unul minim.

Metafora serii, reluată și a doua zi, a fost cea cu organizatorii:  Mihai Ciucă a fost cu  mintea, alt frate cu inima și altul cu mâinile, iar, la sfârșit, ultimul pe listă, cu voia dumneavoastră, a fost gura, adică el, Iosua Faur, predicatorul. 

(Imaginea este de pe facebook-ului bisericii baptiste Sf. Treime din Brăila)

 

DUMNEZEU ÎN CARE SPUI CĂ NU CREZI. FRAGMENTE DIN SCRISORILE LUI NICOLAE STEINHARDT CĂTRE VIRGIL IERUNCA

20180823_184051

DUMNEZEU ÎN CARE SPUI CĂ NU CREZI…, așa se numește cartea pe care ed. Humanitas a publicat-o în anul 2000 și atât.

Nu știu în câte exemplare, dar, dacă o cauți azi, n-o mai găsești decât, cine știe? poate doar la Ocazii, și doar dacă o dorești cu tot dinadinsul, așa cum am pățit eu. Steinhardt scrie acolo că nu există noroc, ci numai mununi.

Departe de mine ciudatul obicei de a-mi fotografia farfuria cu mâncare, cu homar și fructe de mare, înainte de a se transforma, în intestin, iremediabil, într-un chim la fel cu cel de fasole cu cârnat.

O carte pe care o ai numai tu e ca și homarul ăla: faci poftă și nu poți hrăni mulțimile dintr-o pâine și cinci pești, dar putem încerca să ne facem o idee, să ne încolțească, din firimituri, gândul cel bun.

De ce n-a mai retipărit-o Humanitas? Triunghiul pasunii: Humanitas, Polirom, Rohia…

STEINHARDT către VIRGIL IERUNCA ( din scrisoarea 161, 12. II, 1976):

”Mi-ai scris în repetate rânduri- cinstit, obiectiv, grijuliu de adevăr ce te afli, fair în toate, scrupulos- că nu crezi în Dumnezeu. Aida de! Asta spune-o franțujilor, te-or crede poate.
Aici la noi, unde se mai citește Patericul, se știe că omul, poate, se leapădă de Hristos ori susține că nu-l cunoaște, dar se mai știe că nu-i de-ajuns. Mai trebuie, în acest dualism, ca și Hristos să vrea să fie ruptă ori inexistentă nevăzuta legătură. ”S-o fi lepădat el de Mine, Eu de el însă nu!”…
Dumnezeu, în care tot spui că nu crezi, crede, El, în tine și te știe ca pe unul de-ai Lui.”

STEINHARDT către VIRGIL IERUNCA (Scrisoarea 41, 20 iunie, 1970):

”În foarte interesanta carte ‘Ma vie’ de Carl Gustav Jung am găsit aceste rânduri, redând cele auzite de el din gura unui preot buddhist în Ceylon: ‘Nu, lui Buddha nu i te poți ruga. Nu-l poți implora. Buddha nu mai e. E în nirvana.’
Și din nou, citind aceste cuvinte, m-a cuprins o aprigă, sfântă, deșănțată ciudă cu privire la toți intelectualii europeni- și printre ei mai că e și C. G. Jung!- care nu pierd nici un prilej de a pune buddhismul deasupra creștinismului. Păcate mele cele grele! Nu intenționez să-l vorbesc de rău pe Buddha!
Dar câtă deosebire! Hristos, El, este. Nu e în nirvana inaccesibilă, indiferentă, trufașă, mulțumită de sine. Hristos e în cer, cu ochii asupră-ne. Ne însoțește la fiecare pas. E neobositul și neâncetatul nostru însoțitor. Și lucrează mereu. Este, deci.
E în noi, e cu noi, lângă noi, preocupat de noi. Mereu la îndemâna noastră, mereu gata să ne vină, să ne sară în ajutor.
Și se jertfește pe toate altarele din lume, zi de zi, ceas de ceas pentru noi. A! El nu este în nirvana. Și nici pe plajă la odihnă și răgaz. Nu S-a retras, scârbit.
Deosebirea aceasta mi se pare esențială: Buddha nu mai poate fi chemat; e o minunată Pildă, o Cale, o Soluție; dar nu e o Prezență vie și transfiguratorie.
Hristos nu ne-a părăsit, plictisit, istovit, acrit. Ci cu toate că- spre deosebire de Buddha- a fost biciuit, scuipat, răstignit, nu S-a declarat sătul de noi și de isprăvile noastre.”

DUMNEZEU ÎN CARE SPUI CĂ NU CREZI. CATHARII DE LA PĂLTINIȘ

Niciun personaj nu mi-a fost mai odios, după citirea Scrisorilor lui Steinhardt către Virgil Ierunca, așa cum a fost Georgeta Dimisianu, redactorul șef la Cartea Românească din anii ’70.

Și asta nu pentru că femeia i-a refuzat lui Steinhardt publicarea unui volum de critică, ”Incertitudini literare”, ci datorită felului în care a făcut-o, a agresivității ei.

Cartea lui Steinhardt a fost primită și tipărită, ulterior, de editura Dacia din Cluj.

Redau, mai jos, câteva pasaje din Scrisori, legate de Georgeta Dimisianu:

”Eram obișnuit cu felul dur și disprețuitor de a vorbi al Getei D., dar mărturisesc că dârza ei împotrivire și categoricul ei dispreț de data asta m-a surprins nițel.”

”Cât privește literatura, nu am încă vești din partea Editurii Dacia din Cluj despre cartea mea, refuzată cu hotărâre, duritate, dispreț și aversiune de Geta Dimisianu.”

”Se poartă, în orice caz, cu mine cu totul altfel decât dna Dimisianu, a cărei înverșunare împotrivă-mi mărturisesc că nu o înțeleg- căci nu e numai duritate și dispreț total, ci și o înverșunare, un dispreț violent și aprig.”

”M-au asigurat că volumașul meu, respins cu duritate de Geta Dimisianu- duritate c’est peu dire- va apărea în decembrie sau ianuarie. Lor le place.”

”Spre deosebire de Geta Dimisianu și de (Marin) Preda, editura Dacia s-a purtat cum nu se poate mai frumos cu mine.”

”Cei de la Cartea Românească sunt mai curajoși și mai binevoitori- acolo eu însă nu am acces din pricina Getei Dimisianu, care mă vrăjmăjește, Dumnezeu știe de ce.”

Fragmentele fac parte, fiecare, din scrisori diferite.

Geta Dimisianu a căzut în dizgrația Partidului și a fost mutată la altă editură, tot șefă, dar a fost recompensată, ulterior, de ANDREI PLEȘU, în 1990, când acesta era Ministrul Culturii, ea devenind redactor-şef şi apoi director la Editura Albatros, unde a activat până în 2006. În aceeași perioadă, Andrei Pleșu îi făcea cadou lui Liiceanu editura Politică, devenită, ulterior, Humanitas.

Liiceanu a pierdut, într-un mod iresponsabil, unul din manuscrisele ”Jurnalului Fericirii”. Atât Pleșu, cât și Liiceanu au fost subiectul unui articol devastator scris de Nicu Steinhardt, după apariția Jurnalului de la Păltiniș, unde cei doi, alături de D. Noica, erau numiți catari, o metaforă sugerând înfumurarea, orgoliul acestora de a se simți doar ei aleșii înaltei culturi.

După 1990, ranchiunos, Liiceanu nu l-a uitat pe Steinhardt, mort în 1989, și a refuzat să publice, la Humanitas, deși i s-a oferit, cel mai de succes volum de după Revoluție, ”Jurnalul fericirii”, motivând că are un program încărcat de recuperări culturale. Cartea a fost tipărită la… Dacia din Cluj. (Din nou!)

Doamna Georgeta Dimisianu a continuat să fie o prezență de succes în viața culturală de după ’90, ținând până și conferințe cu preț la intrare. Evident, nimeni nu a întrebat-o ce a avut cu bietul Steinhardt, un om de-o bunătate fără margini.

Nu știu în ce tiraj a fost publicat volumul de corespondență din care vă citez de ieri încoace. Deși demult epuizat, el nu a mai fost republicat de Humanitas, care nu l-a cedat Poliromului și Rohiei, edituri care și-au luat angajamentul să tipărească INTEGRALA Steinhardt, deocamdată fără aceste Scrisori…

JURNALUL FERICIRII- VARIANTE PUBLICATE, VARIANTE PIERDUTE.

20180823_181030DUMNEZEU ÎN CARE SPUI CĂ NU CREZI.

”Teologia rămâne pentru mine esența ce mă ‘prinde’ mai tare ca orice thriller, ea e thriller-ul meu…” (din Scrisoarea 158 către Virgil Ierunca).

Parafrazând, aventura ‘Jurnalului Fericirii’ ( JF ) rămâne un triller pentru noi.

Pe scurt:

În 1972, după ce poetul Ion Caraion l-a turnat la Securitate, lui Steinhardt i se confiscă JF.

Steinhardt îl rescrie din memorie. Varianta e mai lungă decât prima.

În 1975, Securitatea îi restituie prima variantă, la intervenția Uniunii Scriitorilor (interesant, în acest sens, articolul lui Nicolae Manolescu, la care fac trimitere în final).

Steinhardt face copii dactilo după ambele variante și le trimite câtorva prieteni. Nu se știe cu precizie la câți și cui. Un exemplar din ambele variante ajunge la Paris, la Virgil Ierunca și Monica Lovinescu.

În Scrisorile către Virgil Ierunca, Steinhardt specifică, foarte clar: vrea ca prima variantă să apară în franceză, iar a doua, mai lungă, în română.

”Iubite Virgile, Dacă cumva, prin vrerea Domnului, nu-mi va fi dat să ajung la Paris, îndrăznesc să te rog a încerca să-mi publici lucrarea. Dorința mea ar fi ca versiunea I să apară tradusă în franțuzește, iar versiunea II în românește. Va fi nevoie de o revizuire atentă a manuscriselor, luând aminte la toate corecturile trimise de mine, ulterior lunii august 78 și la adăugiri.” (Scrisoarea 216, din X. 1979, scrisă la Chevertogne)

În anul 1984 Securitatea îi confiscă, din nou, prima variantă a JF. De data asta, fără efect, pentru că erau copiile puse la adăpost.

Nicolae Steinhardt moare în martie 1989, la Rohia, fără să-și vadă capodopera tipărită.

O versiune sintetică, rezultată din combinarea primelor două variante, va fi transmisă la Europa Liberă, între 1989- 1990, sub îngrijirea lui Virgil Ierunca.

Această variantă, să-i spunem a treia, s-a pierdut, deși există, teoretic, benzile audio.

În ianuarie 1990, la Editura Dacia ajunge Virgil Ciomoș cu cele două versiuni ale JF, dactilografiate:

-prima verisune de 570 de pagini
-a doua verisune de 760 de pagini

Virgil Bulat dădea explicații:

”Se punea, nu doar din motive financiare, problema opțiunii: care din cele două texte este mai izbutit și, deci, are prioritate?
Am făcut o lectură atentă a versiunilor- ambele marcate de geniul lui N. Steinhardt. Amândoi am ajuns la concluzia că trebuie să dăm prioritate primei versiuni, care se distingea printr-un plus de dinamism, concizie, fluență, expresivitate.”

A doua versiune s-a pierdut.

Ce au făcut cei de la editura Dacia cu JF, varianta a doua?

Cristian Bădiliță îl acuză pe Gabriel Liiceanu: (”Steinhardt și Eliade pierduți in magazia Humanitas”).

”Dar versiunea de la Humanitas, pretinde acelasi Liiceanu, nu mai exista. Directorul editurii are „o gaura neagra in memorie”, ca sa-i citez propria declaratie. Virgil Ciomos n-a recuperat dactilograma nici până azi. E foarte grav și foarte important, pentru că versiunea respectivă era diferită de versiunea aparută la Cluj. Dacă exemplarul e definitiv pierdut e o pierdere cu consecințe teribile. Ce n-au putut face securiștii a reușit, iată, din indolență, Liiceanu.”- Cristian Bădiliță.

George Ardeleanu, îngrijitorul Manuscrisului de la Rohia, scria:

”Din nefericire, a doua variantă, cea rescrisă din memorie după confiscarea celei dintâi, s-a pierdut în circumstanțe obscure după 1990. Speranțele nu sunt întru totul pierdute.”

George Ardeleanu găsește, printr-o minune, în anul 2002, în arhivele Mănăstirii de la Rohia, o dactilogramă de 529 de pagini, o variantă inedită a JF.
O publică la Polirom în 2012, fără să știe, cu certitudine, unde să o încadreze. George Ardeleanu a fost elevul lui Nicolae Manolescu.

Iar Nicolae Manolescu pune gaz peste foc:

”George Ardeleanu se întreabă dacă nu cumva e vorba de o a treia versiune, subliniind unele deosebiri de cea dintâi. Fiind neterminată, această versiune inedită nu poate fi cea de a doua, aceea rătăcită, la care se referă editorii. Suspansul continuă.”

ÎN CONCLUZIE, au existat mai multe variante ale JF: pe prima, cea pe care a confiscat-o securitatea și i-a înapoiat-o lui Steinhardt, o citim la Dacia și la Polirom.
A doua variantă, pe care Steinhardt ar fi vrut să o publice, alături de prima, la Paris, a dispărut în condiții misterioase. Nici varianta combinată, care a fost citită la Europa Liberă, nu e de găsit.
Ciomoș, căruia i le-a încredințat Steinhardt pe primele două, a amuțit. Varianta a doua a ajuns la Liiceanu, în 1990?. Liiceanu se plânge că are găuri negre în memorie.
Virgil Ierunca nu o mai avea, în mod cert, încă de a începutul lui 1990.
Ca să fie thriller-ul mai dinamic, apare o variantă inedită, rătăcită prin arhivele unei mănăstiri (Rohia), găsită de George Ardeleanu, mănăstire unde Steinhardt a fost călugăr și bibliotecar.
Păcat că în România nu s-a născut un Umberto Eco: ce roman, ce Numele Trandafirului ar fi tras pe tema asta… Și câți nu s-ar fi înțepat în ghimpii lui…

NOTĂ: Vezi și articolul lui Nicolae Manolescu și a lui Cristian Bădiliță:

http://www.romlit.ro/index.pl/jurnalul_fericirii_n_ediie_definitiv

http://www.ziua.ro/display.php?data=2007-02-10&id=215714