Neghiobii convulsivi

Trei milioane de români au spus că vor familia clasică, formată din cuplul bărbat și femeie. Iohannis a răspuns ca pe vremea campaniei electorale, când a fost întrebat de ce are cinci case și alți profesori de liceu doar un apartament amărât, de bloc. Ghinionul lor, a zis el, și a fost ales, ca printr-o minune, în fruntea țării. Dar, o minune nu este întotdeauna minunată, chiar dacă vine din partea lui Dumnezeu. Nici lăcustele, nici Nilul de sânge nu au fost chestii plăcute pentru egipteni. Iohannis este o calamitate pentru țară, ca și broaștele peste Egipt. Poate așa să înțeleagă poporul că ar trebui să revenim la monarhie. Viorel Iuga, liderul baptiștilor români, și-a ieșit din amvon și a trecut de la imprecația profetică, la atacul sub centură, de la Ieremia la Pena Corcodușa. Otniel Bunaciu, fostul bursier la Oxford de pe vremea lui Ceaușescu, n-a uitat că mâna stăpânului nu se mușcă, ci se scuipă cu discreție. Sfada se va uita în curând.  Cioran, în ”Sfârtecare”: ”E putred, da, e cangrenos, și așa suntem cu toții. Ne îndreptăm în masă către o confuzie fără seamăn, ne vom ridica unii împotriva altora aidoma unor neghiobi convulsivi, unor fantoșe bântuite de halucinații, fiindcă odată ce totul va fi devenit imposibil și irespirabil pentru toți, nimeni nu va mai găsi de cuviință să trăiască decât pentru a lichida și a se lichida.” După o simfonie de Mahler, mă pansez cu sonatele lui Mozart, Beethoven și Bach; în ziua când citesc din Cioran, îmi trag o porție dublă de Filocalie.

 

ULTIMA GARDĂ. Casa de copii a rămas în urmă. Fără părinți, fata s-a căsătorit și a făcut un copil. Apoi, a divorțat. A pierdut copilul, pe care l-a luat fostul soț. A făcut boala secolului, depresia, tot mai profundă, insidioasă, invadându-i tot trupul. Are o singură prietenă. Trei bărbați tineri le însoțesc pe fete. Par cuminți și serioși. Vorbesc în șoaptă între ei. Sunt speriați și nu înțeleg de ce viața acestei ființe subțiri, cu picioarele învinețite de frig la treizeci de grade, e atât de complexă. Nu înțelegeți ce se petrece cu ea. E cumplit prin ce trece, îmi spune unul din ei. Fata tace și, din când în când, încearcă să spună ceva. Cuvintele par pietre de moară împinse cu limba. Ar vrea să zică mai mult, dar nu poate. Se încleștează în jurul copilului ei, pe care îl vrea înapoi. O genă blestemată o înghite din nou. Două zile a stat închisă în casă.
Lumina o rănea. Plângea într-una. Fiecare mișcare devenise un chin. Nu se mai ținea pe picioare. Susținută de brațe, pășea clătinat. Era desculță, așa cum au luat-o de la prietena ei. Avea tratament de undeva, dintr-un spital îndepărtat, din nord, de la marginea țării. Nu-l mai luase. Ce rost mai avea? Slăbită, se lovise cu capul de zid și o durea fruntea, într-un loc de unde zburau, în stol, păsări negre, lipsite de aripi. Telefoanele clinicii sună în gol, dar nu poți ocoli protocolul. Te supui ritualului, dar ambulanța nu vrea să o ia. La capătul celălalt, cineva a tăiat legătura. E nevoie de acordul specialistului de la boli nervoase, de dumnezeul nebuniei. Dacă nu o vrea nimeni, ți-o trimitem înapoi, a scâșnit dispecera de la smurd, iritată că cineva îi deranjează optimismul robust cu o biată depresie. Prietena o încalță cu sandalele ei și traversează desculță curtea plină de pietre, în direcția nopții.
Undeva, într-o altă clădire, mă aștepta o fată de șaisprezece ani, care înghițise un pumn de pastile. Eterna poveste a copilului crescut de bunici, cu părinții plecați la muncă afară. Abandon școlar, vânătăi pe brațe și o disperare pe care doar indiferența din jur o mai poate întrece. E vreo problemă? mă întreabă, agresiv, prietenul ei. Ne-am jucat, doar atât. Nu, stai liniștit, nu e nicio problemă.

Nu mai găsesc timp și loc pentru blog. M-am gândit că notația zilnică e cea mai potrivită. Frazele scurte. În fugă, câteva fotografii, dacă există.

Arunc o privire prin Jurnalul Monicai Lovinescu, din 1981.

Jurnalul lui Horia Vintila, recent apărut la ed. Vremea, în îngrijirea lui Cristian Badilita, este interesant in paginile despre Carol al II-lea, foarte virulente, și despre mișcarea legionară. Inedit, portretul pe care îl face mareșalului Antonescu, pe care l-a cunoscut la Roma.

Jurnalul lui Jeni Acterian, cu o pagină antologica despre Nae Ionescu. Are dreptate Dan C.: Jurnalul ei ar trebui inclus în programa de liceu.

Monica Lovinescu, despre Horia Vintila, la Sorbona: Vintila Horia cu aparență de idei. Jurnalul lui, recent publicat, îl citesc pe sărite. Are o frază încărcată,  de modă veche. Unora le place, mie nu. Informația, în schimb, e interesantă.

Târg de găini la Nenea Lică

Sunt un nostalgic după tinerețe, nu după comunism. Printre negativele făcute de mine când eram doctor la țară, prin anii ’80, în județul Neamț, am descoperit și un film despre târgul de găini de carne, care se ținea, când ne lovea prosperitatea, la un magazin de pe vârful dealului. Păsările erau mari, între trei și cinci kilograme bucata. În general, cocoșii erau mai grei. Nenea Lică aducea destule, cât să ajungă la tot satul. Omul avea stil: le vindea la cravată și începea cu doctorul și cadrele didactice. Moșul din imagine făcea parte din decor.

IMG_20160530_0001

Prietenii și gospodarii mai răsăriți aveau loc la loja oficială.

IMG_20160530_0004

Poporul se îmbulzea, care cum putea.

IMG_20160530_0011

În rest, tehnica nu era prea complicată. Animalul era cântărit și adjudecat, ca un tablou la licitație, după trei strigări.

IMG_20160530_0019

IMG_20160530_0017

Fratele meu, Ionatan (6)

Așa mi-l aduc aminte, era neliniștitor și intens. Dar, ceea ce cred eu sau simt are mai puțină importanță. Dacă nu descopeream scrisorile, cu totul întâmplător, căutând niște desene de-ale mele din perioada respectivă, n-aș fi scris niciodată rândurile de față. În treacăt fie spus, desenele lipseau.

Ionatan Piroșca a fost botezat pe 6 octombrie 1974. Pe 24 noiembrie îmi scria: ”Deseară mă voi urca la amvon cu fratele Ștefănuț.  Am ceva emoții, poți să-ți închipui. Subiectul pe care l-am pregătit tratează un text din Evrei 4:16.” Ionatan avea doar 16 ani.

După câteva luni, în aprilie 1975, presimțindu-și, parcă, viitorul, a intuit corect ce va urma. ”Doar El, prin mila Sa, ne poate readuce lângă Sine”… Nu mă pot despărți de Ionatan, fără aceste rânduri, la final:

Vreau să fiu bun și îndrăgit de toți, și, la rândul meu, să iubesc pe toți, să mulțumesc pe toată lumea, să fiu cum a fost Domnul Isus care s-a jertfit pentru noi… Dacă ai să continui să-L și cauți cu mintea, faci o mare greșeală: ajungi într-un punct atât de departe de adevăr încât o întoarcere este practic imposibilă. Doar El, prin mila Sa te poate readuce lângă Sine. Dumnezeu trebuie căutat cu inima, cu sufletul.

ionatan final

Fratele meu, Ionatan (5)

Dar iată că, pentru prima dată îmi exprim în cuvinte starea sufletească… Mi-am deschis sufletul, ca celui mai intim prieten.

M-am gândit că, de atunci, prietenii săi intimi au devenit iubitorii de poezie, care vor fi dornici să afle începutul acestei minunate povești.

Uneori, oamenii se joacă, în adolescență, cu cuvinte mari. Ceea ce presimțea, însă, Ionatan, când îmi scria, la șaisprezece ani, rândurile de mai jos, s-a împlinit, punct cu punct, până în cele mai mici amănunte:

Nu știu ce am. Simt existența unui ‘ceva’ care mă atrage. Simt în perpectivă golul acesta care mă pipăie cu degete oarbe. Simt că, ori voi fi sorbit de el, ori îl voi sorbi. Deocamdată încă nu înțeleg bine ce înseamnă aceasta. Problema sufletului constituie pentru mine, pot spune, o obsesie.”

ionatan a

Presimte că acel ceva nu se desoperă decât unora și se întreabă dacă ”totul sunt eu, sunt ceilalți…, natura, cosmosul, dragostea, visul, oare n-am sufletul lor?”

ionatan b

O frământare în plus era că cei din jur așteptau să se realizeze social, să facă o facultate, să se înregimenteze, cu alte cuvinte, în cenușiul vieții de zi cu zi, în timp ce el știa că nu putea să facă nimic din toate astea. Încă din primii ani, Ionatan a trăit exclusiv pentru scris. Era speriat de ceea ce simte, dar nu se putea desprinde de ceea ce îi modela, tiptil, existența. Toate ar fi fost vorbe în vânt, dacă n-aș fi citit cele de mai jos:

Pentru mine poezia are un ‘suflet’ al ei pe care îl caut și care nu se găsește în concret, nu în imagini sensibile, căci sensibilitatea este tocmai principala proprietate a acestui suflet al poeziei. Pentru mine, acest ‘suflet’ al artei este cu totul altceva. Ceva ce încă nu înțeleg, dar care există, care se face simțit doar intuitiv, discret excitând cu atingerea-i parfumată sufletul meu. Ceva grandios și abia perceptibil, ceva în fața căruia înțelegerea se oprește, deocamdată, și așteaptă o ‘verigă de legătură’.

ionatan c

Îmi revine în minte o imagine amară, a anilor în care Ionatan a dus-o greu,  și-mi povestea, în serile acelea în care bântuiam, fără țintă, pe străzi și prin port, cum se face. Ulterior, Ionatan a găsit ”veriga de legătură” și a devenit marele poet al ultimilor ani.