Cum a început povestea

Pe stră-străbunicul meu îl chema Georg Fischer și s-a născut în anul 1849, în vestul Germaniei. Georg s-a căsătorit cu stră-străbunica mea pe care o chema Barbara. Erau baptiști și angajați ai editurii Oncken, din orășelul Kassel.

După ani de peregrinare prin țările balcanice, au ajuns în România, aducând cu ei cărți religioase și câteva din genele care au ajuns până la mine. S-au stabilit definitiv la Tulcea. Pe vremea aceea, Dobrogea era sub stăpânire otomană.

Cam așa ar fi început povestea bunicului, în anul 1974, dacă aș fi scris-o eu. Dar el i-a spus ”Biografie scurtă și romanțată a familiei bunicului meu Georg Fischer” și a fost altfel. Are 12 pagini, format A4, hârtie dictando, cu dungulițe fine, albastre. A îngălbenit și seamănă cu cea folosită de Ingmar Bergman la scenariile lui, din căsuța tip vagon de pe malul unei mări din nord. Dacă îmi dădeam drumul pe fund și pe iarbă, de pe faleză, de la casa bunicilor până la malul Dunării erau doar cinci minute.

Bunicul era paralizat și nu putea vorbi, dar avea o minte limpede. A pus cele 12 foi într-un plic mare, albastru, pe care a scris ”Scumpilor noștri Nina și Răzvan. București”. Nina era mama mea. Biografia am citit-o pentru prima dată acum câteva zile.

48

În fotografie, bunicii mei privind Tulcea, prin anii 30, cu un aer destul de romantic.

(va urma)

Neghiobii convulsivi

Trei milioane de români au spus că vor familia clasică, formată din cuplul bărbat și femeie. Iohannis a răspuns ca pe vremea campaniei electorale, când a fost întrebat de ce are cinci case și alți profesori de liceu doar un apartament amărât, de bloc. Ghinionul lor, a zis el, și a fost ales, ca printr-o minune, în fruntea țării. Dar, o minune nu este întotdeauna minunată, chiar dacă vine din partea lui Dumnezeu. Nici lăcustele, nici Nilul de sânge nu au fost chestii plăcute pentru egipteni. Iohannis este o calamitate pentru țară, ca și broaștele peste Egipt. Poate așa să înțeleagă poporul că ar trebui să revenim la monarhie. Viorel Iuga, liderul baptiștilor români, și-a ieșit din amvon și a trecut de la imprecația profetică, la atacul sub centură, de la Ieremia la Pena Corcodușa. Otniel Bunaciu, fostul bursier la Oxford de pe vremea lui Ceaușescu, n-a uitat că mâna stăpânului nu se mușcă, ci se scuipă cu discreție. Sfada se va uita în curând.  Cioran, în ”Sfârtecare”: ”E putred, da, e cangrenos, și așa suntem cu toții. Ne îndreptăm în masă către o confuzie fără seamăn, ne vom ridica unii împotriva altora aidoma unor neghiobi convulsivi, unor fantoșe bântuite de halucinații, fiindcă odată ce totul va fi devenit imposibil și irespirabil pentru toți, nimeni nu va mai găsi de cuviință să trăiască decât pentru a lichida și a se lichida.” După o simfonie de Mahler, mă pansez cu sonatele lui Mozart, Beethoven și Bach; în ziua când citesc din Cioran, îmi trag o porție dublă de Filocalie.

 

ULTIMA GARDĂ. Casa de copii a rămas în urmă. Fără părinți, fata s-a căsătorit și a făcut un copil. Apoi, a divorțat. A pierdut copilul, pe care l-a luat fostul soț. A făcut boala secolului, depresia, tot mai profundă, insidioasă, invadându-i tot trupul. Are o singură prietenă. Trei bărbați tineri le însoțesc pe fete. Par cuminți și serioși. Vorbesc în șoaptă între ei. Sunt speriați și nu înțeleg de ce viața acestei ființe subțiri, cu picioarele învinețite de frig la treizeci de grade, e atât de complexă. Nu înțelegeți ce se petrece cu ea. E cumplit prin ce trece, îmi spune unul din ei. Fata tace și, din când în când, încearcă să spună ceva. Cuvintele par pietre de moară împinse cu limba. Ar vrea să zică mai mult, dar nu poate. Se încleștează în jurul copilului ei, pe care îl vrea înapoi. O genă blestemată o înghite din nou. Două zile a stat închisă în casă.
Lumina o rănea. Plângea într-una. Fiecare mișcare devenise un chin. Nu se mai ținea pe picioare. Susținută de brațe, pășea clătinat. Era desculță, așa cum au luat-o de la prietena ei. Avea tratament de undeva, dintr-un spital îndepărtat, din nord, de la marginea țării. Nu-l mai luase. Ce rost mai avea? Slăbită, se lovise cu capul de zid și o durea fruntea, într-un loc de unde zburau, în stol, păsări negre, lipsite de aripi. Telefoanele clinicii sună în gol, dar nu poți ocoli protocolul. Te supui ritualului, dar ambulanța nu vrea să o ia. La capătul celălalt, cineva a tăiat legătura. E nevoie de acordul specialistului de la boli nervoase, de dumnezeul nebuniei. Dacă nu o vrea nimeni, ți-o trimitem înapoi, a scâșnit dispecera de la smurd, iritată că cineva îi deranjează optimismul robust cu o biată depresie. Prietena o încalță cu sandalele ei și traversează desculță curtea plină de pietre, în direcția nopții.
Undeva, într-o altă clădire, mă aștepta o fată de șaisprezece ani, care înghițise un pumn de pastile. Eterna poveste a copilului crescut de bunici, cu părinții plecați la muncă afară. Abandon școlar, vânătăi pe brațe și o disperare pe care doar indiferența din jur o mai poate întrece. E vreo problemă? mă întreabă, agresiv, prietenul ei. Ne-am jucat, doar atât. Nu, stai liniștit, nu e nicio problemă.

Nu mai găsesc timp și loc pentru blog. M-am gândit că notația zilnică e cea mai potrivită. Frazele scurte. În fugă, câteva fotografii, dacă există.

Arunc o privire prin Jurnalul Monicai Lovinescu, din 1981.

Jurnalul lui Horia Vintila, recent apărut la ed. Vremea, în îngrijirea lui Cristian Badilita, este interesant in paginile despre Carol al II-lea, foarte virulente, și despre mișcarea legionară. Inedit, portretul pe care îl face mareșalului Antonescu, pe care l-a cunoscut la Roma.

Jurnalul lui Jeni Acterian, cu o pagină antologica despre Nae Ionescu. Are dreptate Dan C.: Jurnalul ei ar trebui inclus în programa de liceu.

Monica Lovinescu, despre Horia Vintila, la Sorbona: Vintila Horia cu aparență de idei. Jurnalul lui, recent publicat, îl citesc pe sărite. Are o frază încărcată,  de modă veche. Unora le place, mie nu. Informația, în schimb, e interesantă.

Târg de găini la Nenea Lică

Sunt un nostalgic după tinerețe, nu după comunism. Printre negativele făcute de mine când eram doctor la țară, prin anii ’80, în județul Neamț, am descoperit și un film despre târgul de găini de carne, care se ținea, când ne lovea prosperitatea, la un magazin de pe vârful dealului. Păsările erau mari, între trei și cinci kilograme bucata. În general, cocoșii erau mai grei. Nenea Lică aducea destule, cât să ajungă la tot satul. Omul avea stil: le vindea la cravată și începea cu doctorul și cadrele didactice. Moșul din imagine făcea parte din decor.

IMG_20160530_0001

Prietenii și gospodarii mai răsăriți aveau loc la loja oficială.

IMG_20160530_0004

Poporul se îmbulzea, care cum putea.

IMG_20160530_0011

În rest, tehnica nu era prea complicată. Animalul era cântărit și adjudecat, ca un tablou la licitație, după trei strigări.

IMG_20160530_0019

IMG_20160530_0017

Fratele meu, Ionatan (6)

Așa mi-l aduc aminte, era neliniștitor și intens. Dar, ceea ce cred eu sau simt are mai puțină importanță. Dacă nu descopeream scrisorile, cu totul întâmplător, căutând niște desene de-ale mele din perioada respectivă, n-aș fi scris niciodată rândurile de față. În treacăt fie spus, desenele lipseau.

Ionatan Piroșca a fost botezat pe 6 octombrie 1974. Pe 24 noiembrie îmi scria: ”Deseară mă voi urca la amvon cu fratele Ștefănuț.  Am ceva emoții, poți să-ți închipui. Subiectul pe care l-am pregătit tratează un text din Evrei 4:16.” Ionatan avea doar 16 ani.

După câteva luni, în aprilie 1975, presimțindu-și, parcă, viitorul, a intuit corect ce va urma. ”Doar El, prin mila Sa, ne poate readuce lângă Sine”… Nu mă pot despărți de Ionatan, fără aceste rânduri, la final:

Vreau să fiu bun și îndrăgit de toți, și, la rândul meu, să iubesc pe toți, să mulțumesc pe toată lumea, să fiu cum a fost Domnul Isus care s-a jertfit pentru noi… Dacă ai să continui să-L și cauți cu mintea, faci o mare greșeală: ajungi într-un punct atât de departe de adevăr încât o întoarcere este practic imposibilă. Doar El, prin mila Sa te poate readuce lângă Sine. Dumnezeu trebuie căutat cu inima, cu sufletul.

ionatan final