Cum a început povestea (4)

Sofia Fischer se căsătorește cu Avram Sezon Vasiliev. Bunicul nu spune dacă a fost o căsătorie din dragoste sau un aranjament între părinți. În afară de blândețea Sofiei și de sănătatea ei precară nu țin minte să fi auzit ceva în plus de la bunicul. În schimb, despre Avram, străbunicul meu, se spune că era un om credincios și bun. Fotografia lui din tinerețe, alături de ceilalți frați, patriarhii familiei Sezon (ulterior, Sezonov), îl arată trupeș și blajin.

scan_20161027_214553

În fotografie: străbunicul Avram, al doilea din dreapta, în rândul din spate. 

Bunicul:

”La contractarea căsătoriei, s-a făcut și un act de dotă, autentificat de Tribunalul Tulcea, la nr. 122, și transcris în registrul de foi dotale la nr. 6, din 26 ianuarie 1904. Soții Georg și Barbara Fischer au făcut fiicei lor o frumoasă dotă, compusă din casă bătrânească, cu lacul și grădina aferentă acesteia, care au rămas în folosința părinților mei până în anul plecării din Tulcea. Ca zestre, în casă au dat fiicei lor numai lucruri noi și de calitate, și anume: harmoniu, pat, canapea cu spătar, șifonier din lemn de nuc sculptat, masă dreptunghiulară, masă ovală, 6 scaune cu frumoasă împletitură la fund și spătar din paie speciale, după moda din acele vremuri, toaletă cu oglindă mare, în camera din față, căreia i se spunea, pe atunci, în rusește, horniță. Erau și covoare cu 3 foi, ce acopereau, pe laturi de circa 4 metri, aproape tot latul dușumelei și toată lungimea camerei. După aprecierile mele ulterioare, acele covoare erau un produs industrial, cu desene liniare pe margini, iar spațiul dintre ele era presărat cu trandafiri mărunței, pe un fond grena. Aceste detalii mi-au rămas bine întipărite în minte, deoarece camera din față era mereu răvășită de mine, când eram copil. Toate cele șase ferestre ale celor două camere ocupate de familia noastră aveau perdele albe din fileu de bumbac, prinse pe galerii, iar cele patru din camera din față aveau draperii de pluș, cu franjuri grena. Toate ferestrele aveau transperante din lemn. În afara acestora, în dotă intra un bogat inventar vestimentar și, în special, lenjerie de tot felul.”

La doi ani de la căsătorie, se naște bunicul meu, Pavel, autorul scrisorii de față, apoi al doilea copil, o fetiță pe numele Paulina.

Bunicul:

”În anul 1907 moare mama mea, Sofia, după o boală lungă și necruțătoare. Un an mai târziu, când abia împlinise vârsta de un an, moare și Paulina. Astfel că, după moartea celor două, au rămas un soț văduv și un copil orfan, care au avut de înfruntat, în anii care au urmat, vitregia soartei și răutatea oamenilor, fiecare în felul lui.”

În fotografie: bunicul meu, pe vremea când răvășea camera din față.

Cum a început povestea (3)

Știa bunicul de ce mi-a dăruit plicul cu cele 12 pagini de amintiri despre stră-străbunicul Georg și stră-străbunica Barbara! Eram pe malul Dunării, la câțiva metri de casă, și ne uitam amândoi la cargoul ancorat în mijlocul apei. Pe vremea aceea, adică prin anii 60, Brăila era un oraș-port foarte activ. Vapoarele veneau și plecau, descărcau și se reparau în șantier. În ziua aceea venise unul panamez, o rugină pe nume Dem-Line. Ce-ar fi să-l desenăm? mi-a spus bunicul. Am ajuns acasă și ne-am apucat de treabă. Al meu arăta ca o gălușcă cu prune, al bunicului ca un cuirasat. Pe-al meu l-am desenat cu mâna liberă. Bunicul, l-a făcu cu linia, la scară. La el, totul trebuia să fie exact și drept. La mine, aproximativ și ne-drept. Așadar, dacă am să sar și am să revin, nu e din cauza lui, ci a mea. La bătrânețe, după ce a construit multe fabrici și uzine, bunicul a făcut acasă un coteț pentru găini, din beton armat. Nici cu slujbe, n-a intrat vreodată o găină în locul acela. Preferau să doarmă sub cerul liber, decât să privească asfințitul de la fereastra etajului 1 al cotețului.

Bunicul:

”Georg și Barbara Fischer s-au afiliat comunității germane din Tulcea. Bunica Barbara a rămas în Tulcea până la moarte, în 1918… Bunicul Georg a murit la Brăila, în anul 1930, în casa unchiului Adam, pe strada Griviței 202… Comunității baptiste germane i s-au alipit toți refugiații baptiști ruși, serviciile religioase ținându-se, alternativ, în limbile germană și rusă. Între anii 1880 și 1910 au avut loc emigrări masive ale nemților spre Canada. Comunitatea baptistă germană s-a dizolvat. A rămas, în continuare, comunitatea baptistă rusă, care a construit, în anul 1888, localul bisericii, care este folosit și astăzi ca locaș de închinare.

Soților Georg și Barbara Fischer li s-a născut primul copil, în Tulcea, în anul 1877, o fiică pe care au numit-o Sofia. Apoi, în anul 1879, a venit pe lume un al doilea copil, un băiat, căruia i-au pus numele Iosef.

Sofia Fisher a urmat școala confesională germană a comunității baptiste germane din Tulcea, după care a absolvit gimnaziul de limbă germană din București, unde a învățat și pianul. Lecțiile de pian au ajutat-o să devină mai târziu, până la căsătorie, organistă în biserica germano-rusă din Tulcea. Sofia Fisher s-a căsătorit, la 26 de ani, pe 28 ianuarie 1904, cu Avram Sezon Vasiliev (Sezonov), în vârstă de 28 de ani, agricultor.”

Aici fac o pauză. Sofia și Avram sunt stră-bunicii mei. Destinul Sofiei a fost tragic. A murit când bunicul avea 2 ani. Plângea de câte ori își amintea de ea. Nu ținea minte decât un zâmbet și glasul ei de o infinită blândețe. Cât despre mine, a trebuit să încarc și genele rusești, pe lângă cele germane, moștenite de la Georg și Barbara.

În fotografie: stră-bunica mea Sofia Fischer, fiica lui Georg și al Barbarei.

(va urma)

Cum a început povestea (2)

Cine a citit teatrul lui Blaga, e imposibil să nu-și amintească de personajul Nona, o tipă cu părul roșu ca o flacără, îmbrăcată în piele de drac, care arăta trăznet și încerca să-l corupă pe bietul preot ortodox din Ardeal, Nona fiind luterană și acțiunea având loc în Transilvania secolului XVI.

E adevărat, Blaga, fiind și mason, a amestecat puțin lucrurile, dând și lui Zamolxe partea lui de vină la credința neamului. Nicolae Manolescu scria în Istoria Critică a literaturii române (pag. 682) că ”isterica fecioară, care-l stârnește pe preotul ortodox contra vechilor credințe locale” era un ”personaj straniu și de prost gust”.

Încă de la început trebuie să vă spun că străbunica mea, Barbara, care venise din Germania încărcată de biblii traduse de Luther, era departe de această flacără rătăcitoare și sexi, imaginată de bunul nostru poet și filozof. Cât despre preoții ortodocși, nici aici nu e bine să generalizăm. Unii dintre ei au fost, de la bun început, necredincioși. Cazul celor doi tați celebri, ai lui Cioran și Blaga, sunt de notorietate.

Iată ce scrie Marta Petreu în cartea ei ”Despre bolile filozofilor: Cioran”, pag. 59: ”Emilian Cioran pare a fi din aceeași stirpe a preoților ortodocși moderni, întreprinzători, cultivați și necredincioși, din care făcea parte și Isidor, tatăl lui Lucian Blaga. Și ar trebui să ne întrebăm în ce măsură viziunea neagră asupra divinității, la Blaga și la Cioran, are sau nu legătură cu meseria și lipsa de credință ale taților lor.”

Or, Georg și Barbara Fischer n-au fost trimiși din Kassel ca să strice buna rânduială din familiile tulcene, cum s-ar putea crede, după mitul stricătorilor de cuget și simțire veniți din occident (religia ”Isus-Pământul” e de la Blaga citire). Naționalismul, pe de altă parte, strică ce-a mai rămas din povestire, vorba Marthei Bibescu, (una din primele femei francmason din România, de o mare inteligență, la vremea ei): ”Naționalismul este o lepră a popoarelor” (Jurnalul berlinez). Georg și Barbara nu au venit să combată politic naționalismul dobrogean.

După această digresiune dau, din nou, cuvântul bunicului meu și biografiei sale romanțate:

”După câțiva ani de peregrinări prin țările balcanice, Georg și Barbara s-au oprit și stabilit definitiv în orașul Tulcea. Pe parcurs, și-au întocmit, în strada Morilor, în prezent Libertății, o gospodărie agricolă proprie, care va prospera, cu timpul ajungând la 40 de hectare. În acele vremuri, existau în orașul Tulcea o comunitate și o biserică baptistă germană, întemeiate de refugiații nemți, din Rusia țaristă, mai ales din sudul Ucrainei, din regiunea Rostov pe Don și Odesa. Din cauza persecuțiilor religioase, care mergeau până la deportări în Siberia, prigoana dusă și susținută timp de mai multe secole de către biserica ortodoxă pravoslavnică rusă, împotriva tuturor sectelor religioase aflate pe întinsul teritoriu al imperiului țarist, multe zeci de mii au luat calea pribegiei, refugiindu-se în Dobrogea, în special nemți baptiști, luterani, calviniști, evanghelici, catolici, urmați, mai apoi, de lipoveni și de ruși. Toți aceștia s-au răspândit pe teritotiul Dobrogei, formând colonii puternice și compacte.”

Spre aceste comunități s-au îndreptat, cu bibliile la subsuoară, străbunii mei, Georg și Barbara Fischer, plecați dintr-un orășel cuminte din vestul Germaniei.

În fotografii, Biblia tradusă de Luther, tipărită în anul 1907, pe care o am moștenire de la străbunicii mei.

(Va urma)

Cum a început povestea

Pe stră-străbunicul meu îl chema Georg Fischer și s-a născut în anul 1849, în vestul Germaniei. Georg s-a căsătorit cu stră-străbunica mea pe care o chema Barbara. Erau baptiști și angajați ai editurii Oncken, din orășelul Kassel.

După ani de peregrinare prin țările balcanice, au ajuns în România, aducând cu ei cărți religioase și câteva din genele care au ajuns până la mine. S-au stabilit definitiv la Tulcea. Pe vremea aceea, Dobrogea era sub stăpânire otomană.

Cam așa ar fi început povestea bunicului, în anul 1974, dacă aș fi scris-o eu. Dar el i-a spus ”Biografie scurtă și romanțată a familiei bunicului meu Georg Fischer” și a fost altfel. Are 12 pagini, format A4, hârtie dictando, cu dungulițe fine, albastre. A îngălbenit și seamănă cu cea folosită de Ingmar Bergman la scenariile lui, din căsuța tip vagon de pe malul unei mări din nord. Dacă îmi dădeam drumul pe fund și pe iarbă, de pe faleză, de la casa bunicilor până la malul Dunării erau doar cinci minute.

Bunicul era paralizat și nu putea vorbi, dar avea o minte limpede. A pus cele 12 foi într-un plic mare, albastru, pe care a scris ”Scumpilor noștri Nina și Răzvan. București”. Nina era mama mea. Biografia am citit-o pentru prima dată acum câteva zile.

48

În fotografie, bunicii mei privind Tulcea, prin anii 30, cu un aer destul de romantic.

(va urma)

Neghiobii convulsivi

Trei milioane de români au spus că vor familia clasică, formată din cuplul bărbat și femeie. Iohannis a răspuns ca pe vremea campaniei electorale, când a fost întrebat de ce are cinci case și alți profesori de liceu doar un apartament amărât, de bloc. Ghinionul lor, a zis el, și a fost ales, ca printr-o minune, în fruntea țării. Dar, o minune nu este întotdeauna minunată, chiar dacă vine din partea lui Dumnezeu. Nici lăcustele, nici Nilul de sânge nu au fost chestii plăcute pentru egipteni. Iohannis este o calamitate pentru țară, ca și broaștele peste Egipt. Poate așa să înțeleagă poporul că ar trebui să revenim la monarhie. Viorel Iuga, liderul baptiștilor români, și-a ieșit din amvon și a trecut de la imprecația profetică, la atacul sub centură, de la Ieremia la Pena Corcodușa. Otniel Bunaciu, fostul bursier la Oxford de pe vremea lui Ceaușescu, n-a uitat că mâna stăpânului nu se mușcă, ci se scuipă cu discreție. Sfada se va uita în curând.  Cioran, în ”Sfârtecare”: ”E putred, da, e cangrenos, și așa suntem cu toții. Ne îndreptăm în masă către o confuzie fără seamăn, ne vom ridica unii împotriva altora aidoma unor neghiobi convulsivi, unor fantoșe bântuite de halucinații, fiindcă odată ce totul va fi devenit imposibil și irespirabil pentru toți, nimeni nu va mai găsi de cuviință să trăiască decât pentru a lichida și a se lichida.” După o simfonie de Mahler, mă pansez cu sonatele lui Mozart, Beethoven și Bach; în ziua când citesc din Cioran, îmi trag o porție dublă de Filocalie.

 

ULTIMA GARDĂ. Casa de copii a rămas în urmă. Fără părinți, fata s-a căsătorit și a făcut un copil. Apoi, a divorțat. A pierdut copilul, pe care l-a luat fostul soț. A făcut boala secolului, depresia, tot mai profundă, insidioasă, invadându-i tot trupul. Are o singură prietenă. Trei bărbați tineri le însoțesc pe fete. Par cuminți și serioși. Vorbesc în șoaptă între ei. Sunt speriați și nu înțeleg de ce viața acestei ființe subțiri, cu picioarele învinețite de frig la treizeci de grade, e atât de complexă. Nu înțelegeți ce se petrece cu ea. E cumplit prin ce trece, îmi spune unul din ei. Fata tace și, din când în când, încearcă să spună ceva. Cuvintele par pietre de moară împinse cu limba. Ar vrea să zică mai mult, dar nu poate. Se încleștează în jurul copilului ei, pe care îl vrea înapoi. O genă blestemată o înghite din nou. Două zile a stat închisă în casă.
Lumina o rănea. Plângea într-una. Fiecare mișcare devenise un chin. Nu se mai ținea pe picioare. Susținută de brațe, pășea clătinat. Era desculță, așa cum au luat-o de la prietena ei. Avea tratament de undeva, dintr-un spital îndepărtat, din nord, de la marginea țării. Nu-l mai luase. Ce rost mai avea? Slăbită, se lovise cu capul de zid și o durea fruntea, într-un loc de unde zburau, în stol, păsări negre, lipsite de aripi. Telefoanele clinicii sună în gol, dar nu poți ocoli protocolul. Te supui ritualului, dar ambulanța nu vrea să o ia. La capătul celălalt, cineva a tăiat legătura. E nevoie de acordul specialistului de la boli nervoase, de dumnezeul nebuniei. Dacă nu o vrea nimeni, ți-o trimitem înapoi, a scâșnit dispecera de la smurd, iritată că cineva îi deranjează optimismul robust cu o biată depresie. Prietena o încalță cu sandalele ei și traversează desculță curtea plină de pietre, în direcția nopții.
Undeva, într-o altă clădire, mă aștepta o fată de șaisprezece ani, care înghițise un pumn de pastile. Eterna poveste a copilului crescut de bunici, cu părinții plecați la muncă afară. Abandon școlar, vânătăi pe brațe și o disperare pe care doar indiferența din jur o mai poate întrece. E vreo problemă? mă întreabă, agresiv, prietenul ei. Ne-am jucat, doar atât. Nu, stai liniștit, nu e nicio problemă.